de Dragoş Huţuleac
În fiecare dimineață, se naşte câte un nou moralist. Doamne ce binecuvântare! Încă neșlefuit, dar dornic să salveze țara. Să o curețe de corupție, de prost-gust, de impostură și lene. Încă nu s-a prins că își face selfie-uri cu iPhone-ul cumpărat dintr-o sponsorizare suspectă și că folosește hashtaguri revoluționare de pe un cont creat în timp ce era la o cafea plătită de un politician. Dar nu contează. Contează tonul. Și indignarea.
Asta pentru că de ceva vreme, deontologia nu mai e despre etică, ci despre spectacol. Despre a fi mai curat ca ceilalți, dar nu prin ceea ce ești sau faci, ci prin ceea ce strigi. E despre morală fluturată în fața camerelor și despre principii servite în porții mari, dar doar pentru publicul larg. În spatele ușilor închise, realitatea e mai puțin principială. Mai flexibilă. Mai… adaptabilă.
În mod ironic, mama deontologilor pare mereu gravidă! Nu face pauză, nu ia concediu, nu se oprește nici măcar când ne-am săturat să-i vedem odraslele pe toate canalele, în toate postările și pe toate listele. Se nasc pe bandă rulantă. Unii cu microfon, alții cu legitimație de presă, unii cu diplomă, alții pur şi simplu cu gură mare. Toți convinși că lumea trebuie curățată. Desigur, de alții. Niciunul nu e dispus să se uite prea atent în propria curte.
Dacă ar fi să-i asculți, ai zice că România e o țară murdară doar pentru că n-au apucat ei să o spele cum trebuie. Că tot ce merge prost e rezultatul incompetenței celorlalți. Că ei, dacă ar fi fost la butoane, ar fi rezolvat tot. Fără pile. Fără compromisuri. Fără greșeli. Eventual într-o săptămână. Maxim două.
Realitatea e, însă, ceva mai tristă. O bună parte dintre acești salvatori de duminică sunt crescuți din aceleași semințe cu cei pe care îi înfierează. Doar că au învățat să mimeze mai bine curățenia. Au vocabular. Au carismă. Au networking. Și, mai ales, au audiență. Și când ai audiență, ai putere. Iar când ai putere, ești mai aproape de a deveni fix ceea ce urai.
Exigența s-a transformat într-o formă de bullying elegant. Integritatea: într-un instrument de intimidare. Și moralitatea: într-o armă politică sau profesională. Pentru că în România, prea adesea, nu ești respectat dacă ești cinstit, ci doar dacă reușești să-i faci pe alții să pară mai necinstiți decât tine.
Problema e că, în acest peisaj populat de moraliști de profesie, adevărații oameni de caracter devin tăcuți. Discreți. Retrasi. Nu pentru că nu ar avea ce spune, ci pentru că înțeleg că valoarea nu are nevoie de portavoce. Pentru că știu că etica se practică, nu se declară. Pentru că simt că spectacolul deontologic a devenit prea gălăgios, prea ipocrit, prea toxic.
Adevărul este că România nu are nevoie de mai mulți moraliști. Are nevoie de oameni normali. Oameni care să-și facă treaba bine, fără să se filmeze. Care să nu accepte mită, nu pentru că se tem că sunt filmați, ci pentru că le e rușine de copiii lor. Care nu își mint elevii, studenții, colegii sau angajații. Care nu se cred mai buni, ci doar mai atenți.
Mama deontologilor va continua să nască. Poate chiar cu mai multă râvnă decât până acum. Și vor fi aplaudați, hrăniți cu atenție, invitați în studiouri. Dar poate, cu timpul, vom învăța să facem diferența între cel care predică bine și cel care trăiește frumos. Între cel care acuză și cel care construiește. Între cel care strigă „hoțul” și cel care, de fapt, nu fură.
Pentru că, în final, adevărata moralitate nu se urlă. Se trăiește. În fiecare zi. Cu bun-simț, cu muncă și cu tăcere.