Mi-e poftă de sânii ei, așa cum mi-era poftă iarna de perele pe care le ascundea bunica-mea în fân să se prefacă.
Voi, muritorilor, n-aveți de unde să știți ce sunt perele prefăcute, dar erau ceva spectaculos, ceva pentru care merita să aștepți Crăciunul.
…şi tot așa, mi-e dor uneori de ea, ca de copilărie. Pentru că brațele ei, când mă cuprind, mă fac să uit de griji și de imposibil. Și atunci, între două clipe de amintire și un oftat fără rost, îmi dau seama că viața mea se țese între pofta de sânii ei, pofta de perele bunicii, pofta de liniștea pe care nu o mai găsesc nicăieri…
Numai că la ea nu-i fruct, nu-i nici măcar poveste. E carne! Carne care pulsează, care mă orbește, care mă face să-mi muşc buzele până la sânge de poftă.
Şi o, Doamne! Pofta asta nu minte, nici nu știe să fie elegantă. Ea vine ca un câine turbat ce mă mușcă de inimă, mă lasă fără aer și mă pune în genunchi. Nici Dumnezeu n-o poate spăla. Nici rușinea nu mai are ce să caute aici. Pentru că pofta, iubiţii mei prieteni, e sfârșitul oricărei povești curate: e salivă, e miros de piele tânără care arde, e țipăt în pernă, e dor care topeşte sufletul de pe oase.
Ea nu ține cont de legi, de rușine, de Dumnezeu sau de timp. Ea se agață de mine ca mirosul de fân uscat, ca pielea încălzită de soarele lui cuptor, ca un geam aburit de răcoarea iernii. Iar acolo, în poftă, stă adevărul meu: că eu n-am iubit niciodată altfel decât ca un copil flămând, gata să rupă din pâine chiar dacă știe că nu e a lui. Căci ce altceva e dorul, dragii mei prieteni, dacă nu o poftă fără leac?
(PS: …nu ştiu ce-o pus meşterul în ţuica asta de prune, da’ mai vreau!)