Curtea de Justiție a UE a stabilit joi că decizia ICCJ privind prescripţia în dosarele referitoare la fraude grave care afectează interesele financiare ale Uniuni nu este conformă cu dreptul UE şi nu se aplică la cauzele pe rol. ICCJ a reacționat susținând că a aplicat cu „bună-credinţă'” dreptul european.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit joi că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de extindere a aplicării prescripţiei în dosarele penale pentru perioada 2014 – 2018 nu este conformă cu dreptul UE. CJUE a mai stabilit că decizia ICCJ privind prescripţia nu se aplică la dosarele aflate pe rol, relatează Agerpres.
Decizia CJUE
„Curtea precizează că, având în vedere importanţa pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat în dreptul Uniunii, acest drept nu impune repunerea în discuţie a hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat şi care au constatat, în aplicarea deciziei din anul 2022 a ICCJ, prescripţia răspunderii penale pentru fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii”, precizează CJUE.
Conform CJUE, pe de altă parte, cu toate acestea, o hotărâre care face obiectul unui recurs în casaţie nu poate, în principiu, să fie considerată o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat. Concret, în mai 2022, Curtea Constituţională a dat o hotărâre care reglementa cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, care se aplica pentru perioada 2018 – 2022. Ulterior, Instanţa supremă a stabilit mai întâi că decizia CCR se aplică retroactiv până în anul 2014.
Problema a fost ridicată la CJUE în dosarul „Lin”, în care au fost date două hotărâri privind prescripţia – Lin I (iunie 2023) şi Lin II (16 iulie 2026). Hotărârea Lin I din 24 iulie 2023 se referea la mai mulţi cetăţeni români condamnaţi la pedepse cu închisoarea pentru evaziune fiscală. Aceştia contestaseră condamnarea lor susţinând că, în temeiul standardului naţional de protecţie referitor la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (lex mitior), răspunderea lor penală era prescrisă.
Aceşti cetăţeni români se bazau, pe de o parte, pe două decizii ale Curţii Constituţionale a României pronunţate în anii 2018 şi 2022. Aceste decizii invalidaseră o dispoziţie naţională care reglementa cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, astfel încât, pe o perioadă de aproape patru ani, dreptul român nu prevăzuse nicio cauză de întrerupere a acestui termen.
Cetăţenii menţionaţi se întemeiau, pe de altă parte, pe o decizie din anul 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din România, prin care s-a statuat că această inexistenţă a unor cauze de întrerupere a prescripţiei se aplica şi infracţiunilor săvârşite între anul 2014 (momentul adoptării dispoziţiei neconstituţionale) şi anul 2018 (data adoptării primei decizii a Curţii Constituţionale), în temeiul principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.
Curţii de Justiţie a UE i s-a solicitat în esenţă să se pronunţe cu privire la conformitatea acestor diferite decizii pronunţate de instanţe române cu dreptul Uniunii, în special cu dispoziţiile care urmăresc combaterea eficientă a fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale UE.
În Hotărârea Lin, Curtea a amintit că statele trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o represiune efectivă a infracţiunilor legate de fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în scopul de a evita un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracţiuni.
Prin urmare, Curtea a statuat că instanţele române trebuiau să lase neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la lex mitior astfel cum fusese consacrat prin decizia din anul 2022 a ICCJ. În schimb, ea a constatat conformitatea cu dreptul Uniunii a deciziilor Curţii Constituţionale a României pronunţate în anii 2018 şi 2022, deoarece acestea puneau în aplicare principiul legalităţii în materie penală şi prezentau un risc sistemic de impunitate de o amploare mai redusă decât aplicarea standardului naţional de protecţie al lex mitior consacrat prin decizia din anul 2022 a ICCJ.
În urma Hotărârii Lin, ICCJ a statuat însă, în anul 2024, că instanţele române nu pot lăsa neaplicată decizia sa din anul 2022 fără a aduce atingere principiilor legalităţii în materie penală şi interdicţiei „lex tertia”. „În Hotărârea Lin II pronunţată astăzi, Curtea constată în esenţă că această abordare a ICCJ nu este conformă cu dreptul Uniunii”, se arată în decizia postată pe site-ul CJUE.
CJUE mai spune că interdicţia impusă prin Hotărârea Lin instanţelor române de a aplica decizia din anul 2022 a ICCJ se înscrie în continuarea unei jurisprudenţe consolidate a Curţii şi prezenta astfel un caracter previzibil. În plus, Curtea insistă asupra faptului că în Hotărârea Lin a constatat ea însăşi că această decizie din anul 2022 genera un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
„Aşadar, nu poate fi identificată nicio incertitudine în materie, instanţele române fiind obligate să considere, în conformitate cu Hotărârea Lin, că un asemenea risc este stabilit”, subliniază CJUE. Curtea precizează că, având în vedere importanţa pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat în dreptul UE, acest drept nu impune repunerea în discuţie a hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat şi care au constatat, în aplicarea deciziei din anul 2022 a ICCJ, prescripţia răspunderii penale pentru fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Reacţia ICCJ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis într-un comunicat de presă că a aplicat „întotdeauna cu bună-credinţă” dreptul european în ansamblul său, iar abordarea sa în materia prescripţiei răspunderii penale nu a reprezentat o opţiune între dreptul UE şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
„Misiunea instanţei supreme este aceea de a asigura aplicarea loială, coerentă şi previzibilă a dreptului, în deplinul respect al ordinii juridice europene, respectiv a dreptului Uniunii Europene, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Constituţiei României. Fidelitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu aparţine unei anumite soluţii jurisprudenţiale şi nici unui rezultat punctual al unei cauze, ci valorilor fundamentale ale statului de drept. De aceea, Înalta Curte a aplicat întotdeauna cu bună-credinţă dreptul european în ansamblul său, valorificând în mod armonizat atât dreptul Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi standardele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului„, a explicat ICCJ.
Potrivit Instanţei supreme, abordarea sa în materia prescripţiei răspunderii penale nu a reprezentat o opţiune între dreptul Uniunii Europene şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
„Dimpotrivă, Instanţa supremă a aplicat dreptul Uniunii în conformitate cu mecanismul de protecţie prevăzut de articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia drepturile consacrate de Cartă care corespund unor drepturi garantate de Convenţie trebuie interpretate şi aplicate la un nivel de protecţie cel puţin echivalent cu cel asigurat de Convenţie. Numai în măsura în care dreptul Uniunii consacră un standard de protecţie superior, acesta prevalează. Urmând aceste coordonate, Înalta Curte a interpretat articolul 49 din Cartă privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei în lumina articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, tocmai pentru că acesta reprezintă standardul minim de protecţie impus de însuşi dreptul Uniunii. Prin urmare, valorificarea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg nu a constituit o abatere de la dreptul Uniunii, ci aplicarea acestuia potrivit regulilor de interpretare prevăzute chiar de Carta drepturilor fundamentale. Acest raţionament juridic şi-a găsit o confirmare explicită în concluziile Avocatului General al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că interpretarea dreptului Uniunii în materia legalităţii penale nu poate ignora standardul convenţional de protecţie impus de articolul 52 alineatul (3) din Cartă”, a completat ICCJ.
Instanţa condusă de Lia Savonea afirmă că şi-a fundamentat opinia pe premisa că dreptul european constituie un sistem coerent de protecţie a drepturilor fundamentale, în care dialogul dintre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie valorificat în mod complementar, şi nu privit ca o alternativă între două standarde concurente.
„Într-o Europă a dreptului, loialitatea unei instanţe supreme nu se măsoară prin fidelitatea faţă de o anumită soluţie, ci prin consecvenţa cu care aplică principiile comune care fundamentează ordinea juridică europeană. Aceste principii presupun respectul pentru jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru standardele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi pentru valorile constituţionale naţionale, interpretate într-un dialog judiciar permanent şi în spiritul protecţiei efective a drepturilor fundamentale. Înalta Curte îşi va exercita această misiune cu aceeaşi responsabilitate şi echilibru, având ca unic reper aplicarea corectă a dreptului şi protejarea drepturilor fundamentale”, a mai precizat ICCJ, relatează observatornews.ro.