de Dragoş Huţuleac
Pentru ca o țară să funcționeze corespunzător, trebuie să existe un echilibru între cei care conduc și cei care sunt conduși. Acest echilibru nu este doar numeric, ci și de calitate umană, de competență, de integritate și de responsabilitate. Atunci când cei care ajung la putere sunt prea mulți, prea puțin competenți și motivați de interese personale, iar masa cetățenilor devine apatică, lipsită de implicare și ușor de manipulat, ţara se află pe un drum periculos. România de astăzi se confruntă cu această realitate, respectiv un dezechilibru care, în loc să genereze progres, alimentează stagnarea și chiar regresul.
O societate sănătoasă are nevoie de o elită conducătoare capabilă să ia decizii corecte, să aibă viziune și să inspire încredere. Dar când numărul celor aflați la vârful puterii devine exagerat de mare și calitatea acestora este îndoielnică, administrația se transformă într-un mecanism greoi, ineficient, preocupat mai mult de propria supraviețuire decât de binele comun. În același timp, dacă cetățenii sunt dezinteresați de ceea ce se întâmplă în jurul lor, dacă nu își cunosc drepturile și nu își asumă responsabilitățile civice, atunci spațiul public devine un teren de joc pentru cei care îşi urmăresc doar interesele proprii.
România se află într-un moment în care această relație dintre guvernanți și populație este profund dezechilibrată. Clasa conducătoare, în loc să fie un grup restrâns de oameni bine pregătiți, pare să fi devenit un sistem autoreplicant, unde oportunismul primează în fața competenței. Pe de altă parte, societatea, deși afectată de deciziile luate în sferele puterii, rămâne în mare parte pasivă. Nu există suficientă solidaritate între oameni pentru a produce schimbări reale, iar implicarea civică este redusă la minim.
Problema nu este doar de număr, ci și de atitudine. Când masa cetățenilor acceptă pasiv orice decizie, când vocea critică a societății este redusă la câteva inițiative izolate, atunci sistemul devine tot mai opac, tot mai greu de reformat. Puterea își menține privilegiile, iar cei guvernați rămân într-o stare de resemnare.
Dacă raportul dintre conducători și populație ar fi diferit, dacă oamenii ar fi mai solidari, mai conștienți de drepturile lor, mai implicați în procesul decizional – am avea o cu totul altă realitate. Dar, din păcate, nu este cazul. România nu duce lipsă de oameni inteligenți și capabili, dar aceștia sunt deseori fie marginalizați, fie aleg să se retragă din viața publică exasperați de un sistem care pare imposibil de reformat.
Soluția nu este simplă și nu poate veni doar dintr-o singură direcție. Schimbarea trebuie să înceapă atât de sus, cât și de jos. Clasa conducătoare trebuie să fie responsabilizată, iar cetățenii trebuie să devină mai activi și mai exigenți în ceea ce privește alegerile pe care le fac, fie că vorbim de vot, de implicare civică sau de simplul exercițiu al gândirii critice. Fără acest echilibru, orice tentativă de progres va fi doar o iluzie.
Așadar, întrebarea reală nu este doar „cine ne conduce?”, ci și „cum permitem să fim conduși?”. Când vom avea un răspuns sincer la această întrebare, vom putea vorbi și despre schimbare. Până atunci, rămânem captivi într-un cerc vicios din care doar noi putem ieși. Dacă ne dorim cu adevărat.