de Dragoş Huţuleac
Suntem în era în care un politician bun nu este cel care cunoaște mecanismele statului, ci cel care știe să joace în fața camerelor de luat vederi. Politica a devenit o afacere de PR și marketing personal. Narațiunile tradiționale despre doctrine politice și valori au fost înlocuite de o retorică goală, dar atrăgătoare. În mod ironic, cele mai bune campanii electorale seamănă tot mai mult cu reclamele la cosmetice: promisiuni vagi de „mai bine”, „mai frumos”, „mai corect”, toate însoțite de imagini care să arate că ești „de-al nostru”. Iar alegătorul a ajuns să fie un simplu consumator de imagine, sedus de ambalajul cel mai strălucitor și mesajul cel mai simplu.
Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu. În primul rând, am înlocuit dezbaterea politică reală cu un talk-show continuu, în care invitatul care „dă cel mai bine pe sticlă” este și cel mai respectat. Apoi, tehnologia a făcut ca fiecare telefon mobil să devină o scenă politică în miniatură, unde candidatul își poate construi brandul în ritmul alert al scroll-ului. A dispărut răbdarea de a citi un program politic de 30 de pagini – nici nu cred că se mai scriu astfel de programe! În schimb, avem tweet-uri, postări pe Facebook, Instagram și clipuri de 15 secunde care concentrează totul într-o frază scurtă și ușor de reținut. Cine are răbdare să analizeze o problemă complexă? Dacă vrei să contezi în această campanie, trebuie să înveți să faci cu ochiul la cameră, să te îmbraci casual, dar elegant, și să eviți, pe cât posibil, orice discuție serioasă care ar putea să plictisească electoratul.
Campania pentru prezidențiale arată mai degrabă ca un concurs de talente la care se caută cel mai bun influencer, nu un șef de stat. Cei care și-ar dori să fie văzuți ca lideri autentici, capabili să ia decizii ferme în momente dificile, au fost obligați să intre în această logică de concurs de popularitate. Așa că în loc să vedem dezbateri serioase despre economie, infrastructură, sănătate sau justiție, avem „challenge-uri” și „provocări” despre cine dă mai bine în selfie-urile de campanie. A fost necesar să se transforme în versiuni caricaturale ale lor, să devină produsele unui marketing politic superficial.
În realitate, nu e vina lor – e vina noastră, a celor care consumăm politica așa cum am consuma un serial de pe Netflix. Ne-am obișnuit să ne uităm la politicieni ca la niște actori într-un film despre viitorul nostru, iar noi suntem publicul care decide pe baza unei singure imagini din trailer dacă merită să cumpere biletul. Dezbaterea politică autentică a fost canibalizată de cultura „like-urilor”, a confirmărilor facile și a popularității efemere.
Sigur, asta nu înseamnă că nu avem, ici și colo, candidați care încearcă să vorbească despre idei, despre soluții, despre viitor. Dar aceștia sunt, de cele mai multe ori, ignorați, considerați plictisitori sau depășiți de evenimente. Un candidat care vorbește în detalii despre cum ar trebui să funcționeze sistemul de sănătate este ca un profesor care încearcă să țină o lecție despre trigonometrie la un concert rock: pur și simplu nu e locul potrivit. În schimb, câștigă cei care știu să aibă o replică rapidă, o privire încrezătoare și o postură relaxată. E greu să ieși în față cu o analiză bine documentată când publicul tău preferă meme-urile cu pisici și glumele de cinci secunde.
În acest peisaj, politica s-a golit de conținut și s-a transformat într-o vitrină de imagini atent lucrate. Candidatul nu mai trebuie să fie un lider, ci doar un produs bine ambalat. Alegătorul nu mai este un cetățean informat, ci un follower care dă scroll prin profiluri electorale, căutând să-și ofere „like-ul” celui care pare cel mai simpatic. Iar campania electorală nu mai este despre viitorul nostru, ci despre cine arată mai bine pe coperta revistei de azi. Cine știe, poate că următorul pas logic va fi să avem emisiuni de tipul „Vocea României”, unde președintele e ales prin vot SMS, iar juriul e format din influencerii momentului. Ar fi măcar un pic mai sincer decât actuala mascaradă.
Așadar, România lui 2024 nu a ajuns într-o eră a „post-adevărului”, ci într-o epocă a „post-politicii”. În care cei care ar trebui să fie lideri adevărați se luptă pentru un titlu de popularitate într-o competiție în care regulile sunt dictate de algoritmi, nu de idei. Iar dacă vreți să știți cine va câștiga alegerile, răspunsul e simplu: acela care are cea mai bună echipă de PR și cel mai bun fotograf. Nu-i de mirare că avem senzația că votăm un model pentru o revistă glossy, nu un președinte pentru o țară complicată, cu probleme reale.
Iar în tot acest timp, România rămâne un platou de filmare pentru un spectacol trist în care noi suntem doar spectatorii care aplaudă la comandă.