Sporind evlavia credincioșilor față de Cuvioasa Teodora, prin anii 1725-1730 s-a înființat Schitul Sihla, format din două bisericuțe închinate „Schimbării la Față” și „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, precum și câteva chilii pentru călugări și pelerini. În 1830, moaștele Cuvioasei Teodora au fost puse într-o raclă de argint și așezate spre închinare în biserica din satul Miclăușeni – Iași, reședința familiei Mihail Sturdza. De acolo, în 1856, moaștele au fost duse la Lavra Pecerska din Kiev, unde se află și astăzi. Pe raclă stă scris, în slavonă și română: „Sfânta Teodora din Carpați”.
„Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sinaxarul, în care ni se prezintă viața sfintei, cuprinde mărturiile călugărilor care au descoperit-o cu puțin timp înainte de a se muta la cele veșnice.
Sfânta Teodora s-a născut în jurul anului 1650, în localitatea Vânători, nu departe de Mănăstirea Neamț. Tatăl său, Ștefan Joldea, a fost armașul Cetății Neamțului, un fel de dregător domnesc, care avea în grija sa apărarea cetății ce ascundea și tezaurul țării. Nu știm nimic despre mama sa; știm doar că mai avea o soră, pe nume Maghița (Marghiolița), care, din păcate, a murit de mică.
La vremea cuvenită, Teodora s-a căsătorit, contrar voinței ei, cu un tânăr slujbaș din cetate. Ea și-ar fi dorit să se călugărească; mănăstirile din apropiere – Neamț, Secu, Sihăstria, Agapia ș.a. – au influențat-o puternic în acest sens. Soțul ei era originar din cetatea Ismail; nu au avut copii.
După trecerea la cele veșnice a părinților săi, Teodora şi soțul ei au hotărât să se călugărească. Astfel, Teodora a intrat în obștea Schitului Vărzărești (Vrancea), iar soțul s-a închinoviat la Schitul Poiana Mărului, unde a fost tuns în monahism cu numele Elefterie, după care a fost hirotonit ieromonah. Despre Teodora nu se știe ziua când a fost tunsă în monahism. A fost ucenica schimonahiei Paisia, egumena schitului.
Din cauza năvălirii turcilor, maicile din acel schit s-au retras într-o colibă din Munții Vrancei, nevoindu-se în priveghere, post și rugăciune. La scurt timp însă, schimonahia Paisia, înaintată fiind în vârstă și bolnavă, a trecut la cele veșnice. Nu se știe cine a fost egumenă după trecerea la cele veșnice a schimonahiei Paisia. Teodora, alături de celelalte maici, și-a continuat nevoințele în Munții Vrancei încă zece ani. Apoi, s-a îndreptat spre Munții Neamțului, ținuturile copilăriei sale. Aici, cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei Secului – schit înființat pe la 1650 – s-a retras pentru un an în Munții Sihlei.
Retrasă în munți, potrivit dorinței sale, un sihastru i-a oferit chilia lui, aflată sub stâncile Sihlei, iar el s-a retras într-un loc greu accesibil. Rugăciunea neîncetată i-a fost bucurie și desfătare.
Ieromonahul Pavel de la Mănăstirea Sihăstria, cel care obișnuia să îi cerceteze pe sihaștrii din acele locuri, venea uneori pentru a o împărtăși pe Cuvioasa Teodora cu Sfintele Taine. După un timp, Cuvioasa Teodora și-a lăsat chilia unor maici doritoare de nevoințe și s-a retras într-o peșteră greu accesibilă. Acolo, ea a viețuit mai bine de douăzeci de ani.
Nicolae Beldiceanu i-a închinat o poezie, în care descrie plastic nevoințele ei: „Ieșind din noaptea pietrei, cu ochiul obosit, / Deodată vezi o stâncă, cu vârful ruginit, / E vatra suferinței, e peștera în care / Martira Teodora aflat-a alinare. / Aici sfânta femeie, ducând un aspru trai, / Vedea prin rugăciune minunile din Rai”.
Murindu-i duhovnicul, ieroschimonahul Pavel, Cuvioasa Teodora a rămas necunoscută călugărilor din Sihăstria. O istorioară pioasă spune că egumenul de la Sihăstria a observat, timp de mai multe zile, cum niște păsărele intrau pe fereastra trapezei, luau în cioc firimituri de pâine și poame și zburau spre Sihla. Mirat, egumenul a trimis doi călugări pe calea arătată de păsări, ajungând până aproape de creasta muntelui. Înnoptându-se, au zărit la un moment dat o lumină și – apropiindu-se – au văzut-o pe Cuvioasa Teodora, la rugăciune, ridicată cam de o palmă de la pământ. Simțindu-le prezența, Cuvioasa Teodora i-a rugat să îi arunce mai întâi o haină, căci hainele ei se rupseseră, după care le-a spus să se apropie. Apoi, i-a rugat pe cei doi călugări să se întoarcă la Mănăstirea Sihăstria și să îi transmită egumenului ultima ei dorință, aceea de a-i trimite pe ieromonahul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie cu Sfânta Împărtășanie.
Cei doi călugări au făcut întocmai, astfel că a doua zi s-au întors la peșteră, împreună cu cei doi părinți, potrivit dorinței Cuvioasei. Și după ce s-a spovedit și împărtășit, Cuvioasa Teodora și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar trupul i-a fost înmormântat în peștera nevoințelor sale.
Sporind evlavia credincioșilor față de Cuvioasa Teodora, prin anii 1725-1730 s-a înființat Schitul Sihla, format din două bisericuțe închinate „Schimbării la Față” și „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, precum și câteva chilii pentru călugări și pelerini.
În 1830, moaștele Cuvioasei Teodora au fost puse într-o raclă de argint și așezate spre închinare în biserica din satul Miclăușeni – Iași, reședința familiei Mihail Sturdza. De acolo, în 1856, moaștele au fost duse la Lavra Pecerska din Kiev, unde se află și astăzi. Pe raclă stă scris, în slavonă și română: „Sfânta Teodora din Carpați”. Din păcate, astăzi racla cu moaștele Cuvioasei nu mai este expusă spre închinare pelerinilor.
O Biserică fără monahi este o Biserică fără ideal. Monahul este un model de luptă duhovnicească pentru toți fii Bisericii. Prin legământul ei de conștiință în fața lui Hristos, Cuvioasa Teodora a afirmat credința în viața veșnică.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 20 iunie 1992, i-a confirmat sfințenia, hotărând prăznuirea ei liturgică în ziua de 7 august a fiecărui an. De atunci, multe altare de rugăciune, spitale și case filantropice au fost puse sub ocrotirea ei”.