de Dragoş Huţuleac
România traversează o perioadă în care cuvântul cheie este saturația. Saturarea de partide prăfuite, de fețe care și-au pierdut orice urmă de credibilitate, de promisiuni reciclate care miros a trădare încă de pe hârtie. În acest context, ascensiunea unui personaj precum Călin Georgescu nu este un accident sau o conspirație obscură, ci rezultatul unei rupturi profunde între cetățeni și clasa politică. Alegerile recente au fost mai puțin despre el (Călin Georgescu) și mai mult despre ce nu mai suportă oamenii.
După ce mai bine de 30 de ani în care am fost conduși de funcționari docili față de directivele externe, fie că veneau de la Bruxelles, Washington sau alte centre de putere, cetățenii și-au dat seama că le lipsește un lucru esențial: demnitatea. Stabilitatea economică și siguranța nu sunt suficiente dacă nu ai sentimentul că țara ta îți aparține. Georgescu a avut instinctul de a atinge această coardă sensibilă, poziționându-se ca alternativa care refuză să execute mecanic ordinele altora.
Nu, nu este candidatul perfect, dar cine este? Ce îl face însă interesant este că pare să înțeleagă câteva lucruri pe care toți ceilalți le ignoră. Alegătorii nu mai pot fi cumpărați cu panouri, pliante și apariții pe TV. Rețelele sociale, în special TikTok, au redefinit jocul politic, iar cei care le înțeleg dinamica ajung în prim-plan. Georgescu este dovada vie că structurile greoaie ale partidelor nu mai sunt neapărat un avantaj. De fapt, pentru români, un „partid” este automat sinonim cu hoția, așa că absența unei astfel de structuri devine un punct forte.
Campania lui a fost construită cu perseverență, cărămidă cu cărămidă, într-un teren unde mediocritatea contracandidaților a lucrat în favoarea sa. Într-o lume plină de politicieni cu discursuri plate și obosite în care nici ei nu cred, Georgescu a apărut ca o figură diferită. Vorbește corect, pare manierat și, chiar dacă uneori alunecă în exagerări, are abilitatea de a reveni și de a suna credibil. Iar în ochii unui public exasperat, asta contează enorm.
Pe fondul unei crize economice și al unui război la graniță, ideile lui despre securitate alimentară și energetică, despre independență economică, chiar și despre pace, rezonează cu masele. Într-o atmosferă în care a vorbi despre pace te poate transforma rapid într-un paria, Georgescu a făcut-o cu calm și asumare. Acest curaj aparent simplu îi conferă un aer de autenticitate pe care mulți l-au pierdut.
Nu, România nu va ieși din NATO sau UE doar pentru că așa ar vrea un președinte, iar frica de o schimbare catastrofică e doar propagandă. Ce putem însă spera e că, alegând o figură diferită, poate vom ieși din fundătura morală și politică în care ne-au băgat ultimii 30 de ani. Este un risc, desigur, dar unul care merită asumat. Alegătorii nu sunt proști. Știu că nu există salvatori, dar poate că vor să creadă, măcar o dată, că au un lider care le respectă dreptul la demnitate. Și pentru asta, se pare, nu e nevoie de un partid… doar de o voce care îndrăznește să spună cu voce tare ceea ce alții doar șoptesc.