de Dragoş Huţuleac
În opinia mea, sacrificiul Lui Iisus ne arată că putem fi mai mult decât oameni, iubindu-ne semenii mai presus de noi înșine. Majoritatea celor care citesc acest material vor zice că este imposibil, dar nu e chiar așa. Priviți iubirea pe care o au părinţii adevăraţi (pentru că mai există şi părinţi de conjunctură, chiar mulţi) pentru copiii lor. Este mai presus de iubirea pe care o au față de ei înşişi. Drept pentru care am certitudinea că aceştia se vor mântui la sfârșitul vieții lor de fiecare dată. Datorită iubirii față de copiii lor. Pentru că ajung să-i iubească pe ei, mai mult decât pe sine. Aceasta este cea mai la îndemână formă de dragoste divină pe care o poți încerca ca pământean: iubirea necondiționată a părinţilor. Din punctul meu de vedere e și prima dovadă a existenței Lui Dumnezeu, care, cât timp se află pe pământ, se întrupează în mamă, soră, frate, iubită, soție, soț, bunic, prieten, fiu, fiică sau alte forme de viață care țin la tine mai mult decât la ele însele. În respectivele ființe crezi, așa că nu te mai poți numi ateu, oricât ai încerca să bravezi pe treaba asta. Fiecare dintre noi are în viața lui o asemenea persoană prin care Dumnezeu lucrează, luminându-ne pustietatea sufletului, izbăvindu-ne de deznădejde.
Pentru mine, credinţa îmi reamintește că există în viața mea astfel de oameni care, oricât ar fi de muritori priviți prin ochii obișnuitului, devin veșnici în inima mea prin ceea ce înseamnă pentru mine. La fel cum Hristos este o ancoră a creștinismului, ce nu-i abandonează pe credincioșii săi oricât de mari ar fi furtunile lor sufletești, la fel și persoanele respective sunt o ancoră pentru noi, cei care ne-am îndepărtat de biserică, dar care căutăm să ne ținem de ceva atunci când sufletele noastre sunt luate de vârtejurile fără început sau sfârșit ale lumii în care trăim. Sunt convins că și ei sunt copiii lui Dumnezeu în aceeași măsură în care a fost și Iisus. Fiecare dintre ei se sacrifică pentru binele altora.
Şi mai cred că o cruce nu poate fi numai din lemn! O cruce poate fi construită mai lesne din fapte greșite și răutăți fără rost, și pentru că suntem slabi, preferăm să ne-o poarte altul, pentru ca noi, la final, să găsim scăparea în sacrificiul său. Pe drumul Golgotei urcă zi de zi o persoană care ține la noi mai mult decât la dânsa, purtând în spate crucea greșelilor noastre, cu scopul conștient de a ne mântui. Învierea Lui Iisus Hristos ne arată tocmai asta: că a rămas alături de noi și dincolo de sacrificiu, de aceea nu mi-e greu să cred că EL se află în spatele fiecărei mâini întinse atunci când suntem căzuți sau în vocea fiecărui sfat bun primit atunci când nu mai știm a judeca cum trebuie.