de Dragoş Huţuleac
Dacă aş fi fost zeul iubirii sau altă entitate divină care se ocupă de departamentul acesta, aş fi avut grijă ca acei oameni care se iubesc cu adevărat să devină nemuritori. Moartea unuia dintre ei ar fi fost criteriul prin care se verifica veridicitatea iubirii dintre ei. Dacă unul dintre ei murea, clar juca teatru. În schimb dacă dragostea dintre ei ar fi fost adevărată, iubirea purtată celuilalt l-ar fi ţinut în viaţă indiferent de circumstanţe. Simplu, eficient, fără bătaie de cap. Şi frumos! Pentru că e mişto să te ştii iubit şi e o bucurie sa poţi trăi veşnic alături de persoana pe care o iubeşti.
De asemenea, aş fi avut grijă ca atunci când doi oameni se îndrăgostesc unul de altul, sufletul lor sa fie conectat cu nişte fire invizibile şi cât timp aceştia se iubesc, pe lângă nemurire, fiecare să ştie totul despre celălalt în inima lui: unde se află, la ce se gândeşte, dacă este supărat sau nu, care-s fanteziile sexuale, etc…. Iar când dragostea dispare, să piardă aceasta conexiune şi sa devină muritori…
Totodată, revenind cu picioarele pe pământ, mărturisesc că până nu ești părinte, nu rezonezi cu necazurile altcuiva pe deplin. Dar când e vorba de copilul tău, durerea lui e și a ta, supărarea lui e și a ta, boală lui e și a ta. Abia atunci când îți dorești din toată inima să iei necazul cuiva asupra ta, primind cu bucurie durerea, supărarea sau boală persoanei respective, numai pentru a o ști bine, abia atunci înțelegi că dragostea e un sentiment mult mai complex și mai profund decât tot ce ai făcut până atunci în numele iubirii…
În acelaşi timp, ştiu sigur că acei copii care nu sunt iubiți de mici, nu vor fi în stare să recunoască iubirea nici când vor fi mari. Se vor păcăli! Iar de aici se nasc o grămadă de drame, la multe fiind martor în ultima vreme. Și dacă mă uit în jur, îmi pare că sunt destul de mulți oameni maturi care n-au cunoscut iubirea părinților când erau mititei. Pentru că a crește un copil (oferindu-i haine, jucării, mâncare, etc) nu înseamnă neapărat iubire. Înseamnă că ți-ai făcut datoria. Iubire, în opinia mea, înseamnă să le oferi timp din timpul tău. Viață din viața ta, cum ar veni (pentru că asta oferi când dăruiești timp). Să ai grijă să fie mai prezent chipul tău în amintirile lor, decât jucăriile. Când le este greu, să-și amintească zâmbetul tău, îmbrățișarea ta, poveștile și discuțiile cu tine. Pentru că acestea îi vor umple sufletul suficient de mult cât să nu lase să între orice prost/proastă în golul din dânsul pentru a-l face praf.
La baza acestor gânduri au stat două căniţe de cafea Lavazza, un pic cam tari şi un pic cu prea mult rom pentru gust….