Dragoş Hutuleac
„Hai nene să ne jucăm, că mâine poate nu mai apucăm” mi-a zis în urmă cu vreo 5 ani un copil bolnav de cancer, care în cele din urmă a fost învins de boală, din ce ştiu. Am scris despre el la vremea respectivă şi încă port în suflet greutatea acelei zile. Privirea mamei lui mă urmăreşte de atunci şi, de fiecare dată când mi se pare că e grea viaţa, e ca o tragere de mânecă care îmi zice: „Fraiere, stai cuminte ca totul este bine!”. Şi chiar e bine. Cât timp copiii noştri sunt sănătoşi, totul e în regulă.
Scriu asta din parc, pe telefon. Miruna se joacă cu Matei. Râd, aleargă, încearcă să mă sperie. Sunt veseli, sănătoşi, frumoşi. Şi-i mulţumesc Lui Dumnezeu pentru asta.
În dreapta mea, o mămică cu un copil cu handicap mintal. Şi ea, şi el, ca nişte stafii. Lumea îi evită…
Copilul nu înţelege nimic de ce se întâmplă în jurul său, dar mama…. Doamne câtă putere şi iubire poate să poarte în suflet!
Îl pupă, îl strânge în braţe, încearcă să se joace cu el. Îşi dă toată silinţa să-i ofere o copilărie normală, plină de dragoste, atenţie. Are grijă şi la cei din jurul lor.
Grea cruce!
Iar când vezi astfel de cazuri, realizezi că eşti foarte norocos, că ai pentru ce să fii recunoscător. Că practic, dacă eşti sănătos, majoritatea problemelor tale sunt aproape rezolvate, deseori comoditatea fiind singurul impediment real în rezolvarea lor.
Astfel de mame, ca cea a copilului cu cancer, ca cea a copilului cu handicap mintal, merită toată admiraţia.
Dacă aş fi „stat”, aş acorda toată atenţia mea unor astfel de cazuri şi aş căuta să le uşurez viaţa cât de mult pot. Tratamente, terapii, vacanţe, indemnizaţii corespunzătoare. Măcar din punct de vedere material să nu se chinuie. Că sufleteşte, nu ştiu dacă ai cum să rezolvi ceva. Mă gândesc că într-un colţ al inimii lor mereu sună întrebarea „De ce Doamne, tocmai mie?!”. Iar Dumnezeu, ca de obicei, tace. Şi îi lasă pe ei înşişi să descopere răspunsul. Dacă face bine, sau face rău, asta nu sunt eu în măsură ca să răspund.