de Dragoş Huţuleac
Adolescenţa reprezintă în sine o criză existenţială deoarece este vârsta căutărilor, a sfidărilor, a curajului de a-ţi afirma propriul adevăr. Un adevăr în contradicţie cu adevărul celorlalţi şi a credinţei că energia ta poate schimba fundamental lumea într-una mai adevărată, fără compromisuri în care totu-i alb şi negru iar griurile nu-şi au locul.
Un adolescent celebru şi etern este Cioran. Fragmentul din interviul acordat lui Liiceanu în care acesta vorbeşte despre adolescenţa sa, este cred, specific tuturor adolescenţilor indiferent de epoca în care s-au născut.
Adolescentul Cioran polemizează cu normalitatea. Reproşându-i-se elogiul oamenilor necumpătaţi, a scenelor de decădere şi de cădere umană în care unii au văzut un teribilism adolescentin de tânăr furios, Cioran oferă ca explicaţie nefericirea „de a fi avut părinţi normali, părinţi cumsecade…”. Pentru tânărul care gândea despre „beţivii clasici” că erau singurii „…care pricep, care şi-au dat seama”, prezenţa unor părinţi normali era o suferinţă. Poate pentru că acesta credea că ei nu pot surprinde sensul sau non-sensul existenţei. Replica mamei la criza lui îi provoacă o plăcere nemaipomenită, deoarece iese din normalitate. Mama, fată şi femeie de preot, acceptă ideea avortului. Adică a morţii în faţa disperării născute din neputinţa de a accepta viaţa. Această replică îi schimbă lui Cioran şi viziunea asupra propriei existenţe. El nu mai este copilul dorit de părinţi, născut din dorinţa lor, trăind ca să trăiască acea împlinire a dorinţei, ci este un simplu „accident”. De aici cred şi angoasa sa cu specific balcanic prin care critică până şi felul în care îi stă părul. Dar este totuşi un om care şi-a trăit adolescenţa din plin. Pentru ca apoi societatea să-l declare filosof.
Vârstele de atâtea feluri le putem împărţi în două mari categorii: cele care apropie omul de propriul adevăr şi cele cere îl despart de acesta. În fapt, prima categorie adună toate vârstele sub marele capitol al adolescenţei iar cea de a doua este marcată de maturitate. Am în vedere nu o vârstă fizică ci una psihică, situând adolescenţa şi maturitatea de ambele părţi ale aceleaşi baricade. Avem astfel o nouă viziune asupra personalităţii umane, a cărei existenţă psihică se desfăşoară între două coordonate fundamentale: adolescenţa şi maturitatea. Aceste două coordonate sunt construite în funcţie de adevărul interior şi de curajul de a-l arunca în faţă celorlalţi. De fapt, această viziune o întâlnim şi la Mircea Eliade în „Huliganii”, unde acesta asociază termenul de huligan cu adolescenţa care nu se dă îndărăt de la a-şi asuma propriul adevăr, propria concepţie despre lume şi viaţă, despre bine şi rău şi care are curajul să le strige lumii întregi indiferent de consecinţe: „Există un singur debut fertil în viaţă: experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta”
Astfel vorbim despre trecerea prin viaţă ca despre o trecere între cele două vârste. Dar această relaţie (adolescenţă-maturitate), trebuie analizată sub mai multe aspecte.
În primul rând, adolescenţa este o stare de graţie ce ia naştere din curaj. Tânărul nu este nimic altceva decât o copie lipsită de apărare, schilodită de propriul creier şi care n-are curaj nici la 12, nici la 16, nici la 21 de ani. Va fi un nou Iuda care îşi va vinde sufletul pe nimic, an de an,unuia mai mare brusc decât el şi căruia nu încetează să-i spună EU.
În al doilea rând, trecerea de la adolescenţă la maturitate nu se realizează de la sine. Ci prin acomodarea, mimarea deprinderilor vârstelor viitoare cu ajutorul numeroşilor generoşi ce te ajută să treci de cealaltă parte a baricadei. Iar această trecere se realizează prin călcarea poruncilor divine. Pentru a fi om matur trebuie să minţi, să furi, să înşeli etc., şi pedeapsa va fi pe măsură: eşti condamnat la uitare. Nu vei mai şti nimic despre tine, despre ceea ce eşti, ci numai despre cel care ai devenit.
Şi în al treilea rând, lupta dintre adolescenţă şi maturitate este permanentă şi se desfăşoară după legi proprii. Maturitatea este o ameninţare permanentă prin pacea care o iradiază. Lupta cu ea nu o poţi câştiga prin provocare. Singura soluţie viabilă este să stai în preajma celui matur şi să-l faci de vârsta ta.
În cele din urmă, până şi Iisus a fost adolescent. Credeţi că dacă era matur, ar mai fi înviat?