Prin intermediul Dreptului Simeon şi al prorociţei Ana, Iisus S-a întâlnit cu omenirea, pentru care, de altfel, El Se întrupase. Unde S-a întâlnit? În templu! Dumnezeu şi omul se întâlnesc într-un loc anume, iar acesta este templul, biserica.
„Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Prima menţiune despre sărbătoarea Întâmpinării Domnului se găseşte în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348. Omilii la această sărbătoare au fost rostite şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, ca preot, în Antiohia, între anii 386-398.
Pelerina Egeria, o aristocrată de origine spaniolă, ruda împăratului bizantin Teodosie cel Mare, consemna, în jurnalul său de călătorie prin Ţara Sfântă între anii 381-384, că această sărbătoare era prăznuită la Ierusalim în ziua de 14 februarie, întrucât Crăciunul se serba odată cu Boboteaza, pe 6 ianuarie.
În calendarul răsăritean, sărbătoarea a fost introdusă oficial în anul 542, în timpul împăratului Iustinian cel Mare. Tot împăratul Iustinian este cel care a oficializat, prin decret imperial, data de prăznuire, de pe 14 februarie pe 2 februarie, luând în calcul prăznuirea Crăciunului la data de 25 decembrie. Armenii prăznuiesc în continuare Întâmpinarea Domnului pe 14 februarie.
În Apus, sărbătoarea a fost introdusă în anul 494 de papa Gelasius. Ea a înlocuit sărbătoarea păgână închinată zeului Faunus Lupercus (Lupercalia).
Sărbătoarea îşi are o sorginte scripturistică. Momentul aducerii lui Iisus la Templu este descris doar de Sfântul Evanghelist Luca (2, 22-39).
În două din cele cinci cărţi ale lui Moise, Ieşirea (capitolul 13) şi Numerii (capitolul 3), este menționat că, în amintirea uciderii întâilor născuţi din Egipt, Dumnezeu a promulgat o Lege prin care cei dintâi născuţi, de parte bărbătească, din neamul lui Israel, să fie închinaţi Templului, ca semn al recunoştinţei pentru răscumpărarea din robie, urmând să fie consideraţi ai Domnului.
Desigur, dacă toţi întâii-născuţi ar fi rămas în templu, ar fi fost foarte mulţi, aşa că aceştia puteau fi răscumpăraţi, fie cu cinci sicli, adică cinci monede de argint (Numerii 18, 16), fie – în cazul familiilor sărace – cu o pereche de porumbei sau una de turturele (Leviticul 12, 8). Aceasta se considera o jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru arderea de tot, dar şi o recunoaştere a vinei. Ofrandele erau dăruite Templului. Porunca era valabilă pentru tot evreul, fără excepţie, indiferent în ce parte a ţării s-ar fi aflat.
Aşadar, când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif, deşi rânduielile nu-i vizau, „L-au adus pe Prunc la templu ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22). În templu, ca Dumnezeu să stea faţă-n faţă cu Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că zilele curăţirii aduse în discuţia versetului nu se refereau la curăţirea Maicii Domnului, care a născut fără de păcat, nici la curăţirea lui Iosif, care nu a cunoscut-o pe Maria, şi nici la curăţirea lui Iisus, Care este curăţenia nemărginită şi mai presus de toată curăţenia, ci se referă la timp, ca durată prevăzută de Lege: patruzeci zile. Totodată, ei au oferit jertfă conform Legii, fie o pereche de turturele, fie doi pui de porumbei, evanghelistul neprecizând ce anume (Luca 2, 23-24). Porumbeii şi turturelele sunt simbol al înţelepciunii şi al blândeţii Pruncului, tâlcuiește Sfântul Chiril al Alexandriei.
Însă ducerea la templu nu a fost întâmplătoare. Pruncul avea nevoie de un astfel de cadru în care să fie făcut cunoscut. Naşterea Sa se petrecuse în intimitatea unui staul, a unei peşteri, necunoscută de nimeni.
La templu, Maria şi Iosif au fost întâmpinaţi de un om cu numele Simeon, sătul de zile, venit din îndemnul Duhului Sfânt (Luca 2, 27). Locuia în Ierusalim. Despre el, Sfântul Evanghelist Luca precizează că era un om sfânt. Un om cu frică de Dumnezeu, care aştepta mângâierea lui Israel. Duhul Sfânt era asupra lui. Deci, având pe Duhul Sfânt înlăuntru, putea să aibă revelaţii. Mai mult, lui i se făgăduise de către Duhul Sfânt că nu va gusta moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 26).
Aşteptarea lui trebuia răsplătită. Doar îi promisese Dumnezeu – Duhul Sfânt. Ajunsese la 380 ani, conform unor surse iudaice (vârstă destul de greu de acceptat), şi nu mai murea. De ce? Probabil că avea debite la Dumnezeu şi trebuiau achitate încă de aici.
Tradiţia consemnează că Simeon era unul dintre cei 70 de învăţaţi, chemaţi de Ptolomeu II Filadelful al Egiptului (285–247 î.Hr.), care au lucrat la traducerea Vechiului Testament în limba greacă; traducerea este cunoscută sub numele de Septuaginta (250–130 î.Hr.).
Potrivit tradiţiei, Simeon a tradus Cartea Profetului Isaia şi se crede că ar fi înlocuit cuvântul fecioara din Isaia 7, 14: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” cu cel de tânără. O fecioară, în logica lui, sigur, pur omenească, nu putea să nască prunc. Însă înlocuirea cuvântului fecioară cu tânără l-a tulburat foarte mult, deoarece de fiecare dată în textul corectat de el apărea forma iniţială. Spre a fi deplin încredinţat de acest adevăr dumnezeiesc, Duhul Sfânt l-a înştiinţat, printr-un înger, că nu va muri până nu va vedea pe cea care va naşte astfel.
În ideea acestei aşteptări, Simeon s-a dedicat unei vieţi de post, rugăciune şi meditaţie. Aşa se face că, la patruzeci de zile de la Naşterea Domnului, aflându-se la templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Maria şi Dreptul Iosif au adus pe Pruncul Iisus, ca să împlinească pentru El cele prescrise de Lege, Dreptului Simeon i s-au descoperit de la Dumnezeu Fecioara din textul îndoielilor lui şi Pruncul ei dumnezeiesc.
Atunci L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, mărturia lui străbătând veacurile: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2, 29-32). Este prima mărturie făcută de un pământean asupra naturii dumnezeieşti a Mântuitorului. Prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înţelesese în sfârşit ceea ce nu crezuse atunci, când lucra la traducerea textului. În acel moment, el L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, că a cunoscut-o pe Fecioara care s-a făcut părtaşă tainei mai presus de minte.
Rugăciunea rostită de Dreptul Simeon Îl prezintă pe Iisus ca fiind „lumină spre descoperirea neamurilor” şi Îl confirmă ca fiind Răscumpărătorul aşteptat, întocmai cum o facem şi noi în sfintele noastre slujbe, cu precădere în cadrul Vecerniei.
În cele din urmă, consemnează textul, „i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2, 34).
Da, într-adevăr, aşa a fost; istoria Bisericii şi a Creştinismului o confirmă din plin. Cei care nu au crezut în El au căzut, astfel El fiind semn de dispută pentru ei. Pe când cei care au crezut s-au ridicat, înscriindu-şi numele nu numai în istoria lumii, ci şi în analele Împărăţiei lui Dumnezeu. Sau, cum descoperă Dumnezeu prin gura profetului: „Pus-am în Sion o piatră, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea, nu se va clătina!” (Isaia 28, 16).
Totodată, Dreptul Simeon, adresându-se Maicii Domnului, i-a prevestit durerea pe care o va trăi, atunci când Fiul său va fi răstignit – „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” –, prin cuvintele: „Şi prin sufletul tău va trece sabie” (Luca2, 35). Toate s-au împlinit întocmai, adeverind profeţia, căci pătimirile Domnului sunt cele care au străpuns-o pe Sfânta Fecioară, dar şi întărind credinţa celor ce au primit Evanghelia lui Hristos.
La discuţia din templu a asistat şi prorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, o femeie evlavioasă în vârstă de 84 ani. Făcea parte din ceata prorociţelor, precum Miriam, sora lui Aaron (Ieşirea 15, 20), Debora, soţia lui Lapidot (Judecătorii 4, 4), Hulda, soţia lui Şalum (IV Regi 22, 14) şi Noadia (Neemia 6, 14).
Ana rămăsese văduvă de tânără, dar nu s-a recăsătorit, ci şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu. Evanghelistul surprinde subtil acest devotament: „slujind noaptea şi ziua, în post şi în rugăciuni” (Luca 2, 37).
Văzând Pruncul, prorociţa Ana L-a lăudat pe Dumnezeu, vorbind tuturor celor ce aşteptau mântuirea despre minunata împlinire a celor făgăduite de Domnul şi aducând mărturie despre Mântuitorul mult aşteptat (Luca 2, 38). Făcea misiune. De altfel, pe sulul pe care îl ţine în mână, aşa cum apare în pictura bisericească, stă scris: „Acest Prunc a făcut cerul şi pământul”.
Da, Hristos – Pantocratorul este Logosul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (Ioan 1, 3).
După ce ritualul a fost împlinit, Sfântul Evanghelist Luca notează că Maria şi Iosif „s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret”. Iar Pruncul „creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 39-40). Ultimul verset vizează firea omenească a Pruncului. Pe măsura vârstei trupului, firea cea dumnezeiască descoperea înţelepciunea din ea.
Dumnezeu fiind, creşte cu trupul. Cel Ce este fără de trup are mădularele pline de putere. Se umple de înţelepciune, El Care este întreaga înţelepciune. Am putea spune că ducerea la templu a Mântuitorului Iisus Hristos se circumscrie actului suprem de smerenie, început cu Întruparea şi Naşterea Sa şi culminând cu Răstignirea Sa pe Cruce şi Moartea Sa.
Prin intermediul Dreptului Simeon şi al prorociţei Ana, Iisus S-a întâlnit cu omenirea, pentru care, de altfel, El Se întrupase. Unde S-a întâlnit? În templu! Dumnezeu şi omul se întâlnesc într-un loc anume, iar acesta este templul, biserica.
În Biserică, Hristos Se lasă purtat de braţele fiecăruia, precum odinioară de-ale lui Simeon. Aşadar, nu evitaţi întâlnirea cu El!”.