de Dragoş Huţuleac
Felul în care statul decide să predea istoria în școli nu este doar o chestiune de curriculum, ci o declarație despre cine suntem, ce valori promovăm și cum vrem să ne înțelegem trecutul.
Un amic, profesor de istorie, a postat pe pagina sa de facebook „Când mă uit în noile planuri-cadru la disciplina istorie am impresia că numele statului în care trăim e Israel, nu România.” Fără a cădea în capcana unor teorii conspiraționiste sau a unui naționalism de fațadă consider că merită să ne întrebăm: cât de echilibrat este curriculumul istoric actual și cât de bine reflectă el realitățile și prioritățile noastre naționale?
Nu este un secret că, de ani buni, manualele de istorie din România au trecut printr-un proces de „internaționalizare”. Istoria națională a fost treptat redusă, fiind înlocuită cu teme de istorie universală, iar în unele cazuri, cu subiecte promovate intens de anumite agende externe. Dacă înainte un elev din România învăța despre voievozi, Unirea de la 1918 sau Revoluția din 1989 ca teme centrale, astăzi accentul se mută pe Holocaust, comunismul global și mișcările sociale internaționale. Acestea sunt, desigur, subiecte importante, dar ele nu ar trebui să vină în detrimentul cunoașterii propriei istorii.
Nu contestă nimeni necesitatea studierii Holocaustului, însă, când acesta primește un spațiu curricular extins, iar evenimente fundamentale pentru formarea statului român sunt trecute în plan secund, apare o întrebare legitimă: mai învață elevii români cine sunt și de unde vin?
O altă tendință tot mai vizibilă în politicile educaționale din România este influența ideologiilor occidentale, care pun un accent major pe corectitudinea politică și pe o istorie globalizată. Acest fenomen nu este izolat. El se regăsește în multe state europene, unde identitatea națională devine un subiect delicat, de teamă să nu fie asociată cu naționalismul extremist. Însă, între a promova o viziune echilibrată asupra istoriei și a șterge identitatea națională există o graniță fină, pe care România pare să o treacă prea ușor în ultimii ani.
În loc să cultivăm în tineri respectul față de propria țară și o înțelegere clară a sacrificiilor din trecut, îi învățăm să privească istoria României fie ca pe o poveste secundară într-o narațiune globală, fie ca pe o serie de episoade problematice, care trebuie analizate critic, dar nu și apreciate.
Numai că orice stat puternic își cunoaște și își respectă trecutul. Franța nu își minimizează Revoluția, Germania își asumă trecutul dar își promovează și momentele de glorie, iar Ungaria are un curriculum istoric puternic centrat pe identitatea națională. România, în schimb, pare să ezite între a-și asuma trecutul și a-l dilua într-un context internațional mai larg.
Dacă această tendință continuă, vom ajunge în situația în care tinerii români vor ști mai multe despre istoria altor popoare decât despre a lor. Și atunci, peste câteva decenii, când acești tineri vor fi adulți și vor trebui să își definească apartenența, ce răspuns vor avea?
Sub acest aspect consider că statul român trebuie să regândească politica educațională în domeniul istoriei. Nu pentru a exclude studiul unor evenimente globale, ci pentru a reasigura un echilibru în care propria noastră istorie să nu fie marginalizată. Dacă nu o facem acum, riscăm să devenim o națiune fără memorie iar fără memorie, viitorul devine incert.