de Dragoş Huţuleac
Muntele Păușa este cunoscut în rândul păltinenilor pentru misterele și poveștile sale. Inclusiv numele său este învăluit în legendă, iar unele cercetări, care se regăsesc în cartea „Vacanța Mare” de Dragoș Nisioiu, apărută în 1985, sugerează că pe teritoriul acestuia a existat o cetate dacică.
Pe seama numelui circulă două legende. Prima dintre ele (a doua va face subiectul unui articol viitor), vorbește despre existența unor haiduci care au prădat inclusiv mănăstirea Sucevița. De acolo, pe lângă bogățiile de aur și argint, au furat și clopotul mare al mănăstirii, pe care, pentru că era prea greu, l-au îngropat undeva la baza muntelui, cu gura în sus și, în timp, l-au umplut de aur. Se spune că locul ar fi fost ales la poalele unui brad trăsnit, iar haiducii au depus un jurământ cu sânge să nu dezvăluie nimănui cum se ajunge la comoara lor. Atunci când un haiduc se retrăgea din ceata lor, îi dădeau partea cuvenită sau, dacă murea, partea lui era lăsată în mare taină moștenitorilor săi. O dovadă a jefuirii mănăstirii Sucevița ar fi urmele de topor lăsate pe porțile vechi ale mănăstirii.
Sus, pe munte, haiducii aveau o peșteră. Locul peșterii este încă cunoscut de unii locuitori ai satului Paltinu. Legenda spune că pe timpul nopții, peștera era luminată cu ajutorul unui diamant uriaș care reflecta razele lunii. Acolo își petreceau haiducii timpul când se odihneau sau când pregăteau o nouă lovitură. Conform poveștilor, aceștia au ajuns cu jaful până în Ucraina, de unde au adus cu ei, pe lângă bogății, și o fată frumoasă pe nume Păușa. Ea avea grijă de peștera lor când erau plecați, le făcea mâncare și le spăla hainele când se întorceau pe munte. (…poate le făcea și altceva, dar legenda nu pomenește nimic în plus.)
O dată, când haiducii s-au întors de la o „ispravă” de-a lor, au descoperit o cărare care ducea de la peștera lor în satul Paltinu, care pe vremea respectivă se numea Valea Boului. Fata își găsise un mândruț în sat și cobora acolo ori de câte ori haiducii erau plecați. Văzând acestea, de teamă să nu le dea de gol ascunzătoarea, haiducii au hotărât să o închidă pe fată în peșteră când erau plecați, ca să nu mai coboare în sat. Așa au făcut până când, într-una din ieșirile lor, au fost prinși de poteră și condamnați la moarte. Păușa a rămas închisă în peșteră, unde a murit de foame și sete, iar iubitul ei a căutat-o ani la rând pe munte, plângând și strigându-i numele: „Păușaaaa! Păușaaaa….”. Oamenii din sat i-au auzit strigătele, îi cunoșteau durerea și de atunci numele muntelui a rămas Păușa.