Se întâmplă în viață să credem că lumea aparține celor care și-au făcut un plan din timp, l-au respectat și apoi au cules roadele…
Suntem, de foarte multe ori, tentați să privim viața tehnic și punctual, iar ea, Viața, să ne arate câte piese am ratat din puzzle-ul ce părea a fi pus în ordine…
Ni se pare câteodată că în copiii ce aleargă unul după altul pe prundul satului se vede exact viitorul, însă anii ce trec ne arată cât de mult ne-am înșelat…
De fapt, lumea aparține celor ce cred în mâna puternică a Divinității de care oricât de tare te-ai ține, nu se rupe…
Și, apoi, ar fi bine să înțelegem că pe ulița satului poate tocmai trece un viitor profesor, un viitor polițist, un viitor om de afaceri, de aceea dacă vom gândi puternic, nimic nu va fi spre rău, ci totul se va-ntoarce spre un și mai bine al nostru…
Sergiu Lucan a fost cândva pe-o uliță de sat și, deși mulți n-ar fi crezut că va ajunge pe autostrada Vieții, Dumnezeu a învârtit destinul său asemeni roților de camion: sincronizat și într-un sens clar.
Și dacă uneori streașina mănăstirii de acasă a fost loc de adăpostire sigură a sufletului, niciun gând de taină de atunci nu a rămas fără ecou…
Dar, vedeți dumneavoastră, la fel ca în șoferie, și în viață apar multe neprevăzute și te trezești deodată că responsabilitățile ce-ți apasă pe umeri sunt mai grele decât ghiozdanul de odinioară, iar tânărul cu pasiuni și aspirații tocmai se transformă într-un adult cu multe obligații.
Dar atunci când ești învățat cu greul, iar de bine nu te temi, ai în plus față de cei care au primit totul de-a gata și unele avantaje, printre care forța de a face față oricărei provocări și convingerea că numai prin muncă vin și realizările.
Așadar, e musai să ne întoarcem în timp pentru a înțelege cum poți, prin credință și sacrificii, să ajungi de la o pasiune pentru șoferie, la propriul camion, la propria firmă și, mai apoi, la propriul succes.
„În 2009, atunci când criza economică era în toi, iar domeniul transporturilor era afectat, eu aveam de plătit ratele pentru apartamentul pe care îl achiziționasem în 2008. 350 de euro pe lună trebuia să plătesc, cam cât se câștiga la o cursă, în perioada aceea. Văzând că situația s-a complicat, eram conștient că trebuie să îmi găsesc un alt loc de muncă pentru a-mi putea achita ratele la bancă, dar și pentru a putea trăi.
Astfel, prin martie – aprilie 2009, am ajuns la un prieten de familie care avea camioane și l-am întrebat dacă are nevoie de un șofer, iar el mi-a răspuns: «Măi Sergiule, dacă ar fi să meargă treaba, mi-ar trebui vreo cinci șoferi, însă, din cauza crizei, nu am de lucru. Îmi pare rău»”, își amintește astăzi Sergiu.
Totuși, deloc întâmplător, acel om a revenit și nu cu orice ofertă, ci cu una la care Sergiu n-a îndrăznit vreodată să se gândească: un camion pe o altă firmă pe care acesta să-l achiziționeze cu tot cu firmă și pentru care să plătească inițial doar un avans.
Suna frumos, dar pentru un om de afaceri experimentat, nu pentru un tânăr la început de drum și, totuși….
„În mintea mea a rămas ideea asta și am tot întrebat dacă aș putea găsi ceva de lucru pentru un camion. Între timp, auzisem că nașul meu de botez lucrează pe comunitate doar cu capul tractor și că acolo situația ar fi altfel.
Mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe domnul Ghiță și i-am zis că o să iau camionul. Zis și făcut! I-am dat un avans și mi-a dat camionul cu tot cu vagon. Și pentru că nu am avut imediat un loc pe comunitate, am luat legătura cu un prieten de la Câmpulung Moldovenesc care transporta cherestea la Alexandria pentru a-l ruga să îmi dea și mie o cursă.
Când am plecat în prima cursă, nu aveam bani nici să alimentez, așa că l-am rugat pe nea Ion să îmi alimenteze camionul pentru a putea ajunge la Alexandria. Îmi dă nea Ion motorină, plec la Alexandria, descarc cheresteaua, primesc banii și mă îndrept către Dăbuleni, unde îmi sugerase fratele meu să mă duc pentru a nu veni cu gol acasă”, mai povestește Sergiu Lucan.
Planurile de acasă nu s-au potrivit cu cele din târg
Pepenii de Dăbuleni aveau să fie doar un nou punct de plecare spre un alt orizont, a înțeles Sergiu mai târziu. Pe când spera să se întoarcă acasă cu un nou transport, viața a schimbat din nou ruta…
„M-a sunat un băiat care mi-a spus că are nevoie să ducă pepeni în Ungaria, eu așteptându-mă să primesc o cursă înspre casă. Totuși, am întrebat niște băieți din Suceava care erau și ei acolo dacă ar fi ok să iau cursa asta, iar ei m-au speriat că o să am probleme la graniță și câte și mai câte. Și pentru că nu puteam să îl refuz pe cel care mă contactase fără niciun motiv, i-am spus că nu pot merge dacă pepenii nu sunt ambalați corespunzător în box paleți, însă această formalitate nu a reprezentat niciun impediment pentru acel om. Gândindu-mă că el s-ar putea răzgândi dacă urc prețul transportului, l-am sunat din nou, însă omul a spus că prețul spus de mine e ok.
Atunci am zis că dacă nu risc nu am cum să câștig. Fie ce o fi!
Astfel, am încărcat camionul și am plecat în Ungaria, unde totul a decurs cum trebuie. Și, uite așa, am făcut vreo patru sau cinci curse cu băieții cu lubenița.
La ultima cursă în Ungaria au început să apară primele defecțiuni la camion și așa am decis că trebuie să revin la Suceava pentru a face reparațiile. Numai că, la ieșirea de pe centura Bucureștiului, camionul a trebuit să fie tras pe dreapta, după ce cureaua de transmisie s-a rupt și a provocat și alte stricăciuni. Într-un final am reparat mașina și, după o lună de curse între Dăbuleni și Ungaria, într-o marți seara, am ajuns acasă”, povestește Lucan.
Miercuri dimineață, Lucan a primit un telefon de la nașul său, care i-a spus că a apărut un loc pe comunitate.
Acesta i-a explicat că mașina sa nu este pregătită, din punct de vedere tehnic, pentru comunitate, dar oricât de multe scuze și pretexte am căuta uneori, Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt.
„Miercuri după-amiază am fost cu mașina la nașul meu și am reparat-o, iar vineri, la ora 17:00, am plecat pe comunitate! Mi-am făcut bagajul, am împrumutat bani și am plecat!
Duminică seară am ajuns la Rotterdam. Era undeva la jumătatea lunii iulie 2009. Am început lucrul: multe încărcări, multe descărcări, asigurări de marfă, multe cuplări și decuplări…. Schimbam și câte trei vagoane pe zi.
Și pentru că banii pe comunitate se primeau abia în a 13-a săptămână, am ajuns și eu în acest punct, iar în ziua încasării mai aveam în buzunar 60 de euro. Dacă plata mai întârzia, eu nu mai aveam cum să mai lucrez o săptămână. Am lucrat la firma asta până de Paști în 2010, când am revenit în țară. Tot în același an, am vândut camionul și am cumpărat altul, un DAF. Și tot în 2010, împreună cu nașul, am mers să lucrăm în altă parte, la o firmă care plătea mai bine și mai repede. La un an distanță, am reușit și am cumpărat încă un camion pe care l-a condus tatăl meu.
La sfârșitul lui 2011, am decis ca eu să mă retrag, iar pe camionul meu am angajat un alt șofer. Și cum nu puteam s-o fac pe-a patronul, pentru că banii se cheltuie repede, am început eu să gestionez cursele, iar în 2012 am cumpărat încă două camioane, în leasing. Și tot așa, unul câte unul, până când, în 2018, am ajuns la peste 80 de camioane. Nu a fost ușor, însă am riscat! De fiecare dată când cumpăram câte un camion rămâneam aproape cu zero lei în cont. Întindeam la fir de păr toți bănuții pentru a putea continua, însă am fost serios și colaboratorii mei au avut încredere în mine. Și în prezent colaborez foarte bine cu toți cei cu care am început în 2009”, a mai subliniat Sergiu Lucan.
EUROLUC- o evoluție meritată
În ultimii ani, firma omului de afaceri Sergiu Lucan, a cunoscut o evoluție vizibilă, dar și meritată, dacă ar fi să ținem cont de anii de muncă și de sacrificii.
În anul 2019, EUROLUC avea 127 de angajați și 90 de camioane, în prezent deținând 75 de camioane, niciunul mai vechi de anul 2016.
Dacă la începuturi, Sergiu Lucan achiziționa camioane cu aproape un milion de km, astăzi le schimbă la 700.000 de km, semn că afacerea sa a atins un nou prag.
De asemenea, de curând, a fost sfințit noul sediu Euroluc, din comuna Stroiești, un spațiu modern ce găzduiește întreaga echipă.
De ce are nevoie un om să reușească în viață?
Anii au trecut și vor trece încă, însă lecția succesului ce a fost aprofundată în tot acest timp de tânărul antreprenor, poate fi predată astăzi la rându-i.
Multe încercări și greutăți s-au făcut poate deja înveliș în căușul timpului, însă tot rămâne întrebarea: de ce are nevoie un om să reușească?
De Dumnezeu, cu siguranță! Cel mai important motor al existenței noastre, fără de care și viața lui Sergiu Lucan ar fi rămas înfrânată…
De cumpătare – pentru a nu uita cât de greu a fost totul până aici…
De modestie – pentru a nu fi asemeni celor care au urcat culmile și i-au uitat pe cei de la primele scări…
E nevoie și să mănânci luni la rând salam cu pâine, să nu ai bani de combustibil și să rămâi în gara din Paris cu sacoșe de rafie și piese pentru camioane mai mari decât tine…
Și e nevoie și de o mamă care să-și vândă bucățica de teren pentru a te ajuta, de un tată care să-ți fie model și inspirație și de un suflet în care Bunătatea să fie la ea acasă…
