de Dragoş Huţuleac
Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât realizez mai clar că dragoste necondiționată nu există. E doar o amăgire. Și realitatea este că dragostea între doi oameni rezistă numai atâta timp cât își pot respecta condițiile față de celălalt. Bineînțeles că respectivele condiții (așteptări) nu trebuie să fie absurde și nu trebuie să lezeze cu nimic demnitatea, credința sau conștiința celuilalt.
E absurd să nu-ți lași partenerul să se vadă cu alte persoane, e absurd să-i ceri să nu aibă sentimente de iubire față de familia sa, e greșit să-i iei credințele la mișto sau să-l determini să facă lucruri pe care conștiința lui refuză să le accepte ca posibile. Dar nu-i greșit să-i ceri să-și facă timp pentru tine, nu-i greșit să-i ceri ajutorul, nu-i greșit să-i oferi ajutorul, nu-i greșit să vrei să vorbești cu el despre probleme tale, despre bucuriile tale, despre banalitățile vieții de zi cu zi. Nu-i greșit dacă îi dorești binele, să te aștepți să dorească și el pentru tine același lucru. Nu-i greșit să aveți visuri separate, dar e absurd să nu aveți măcar unul comun. Nu-i greșit ca atunci când îi oferi încrederea ta, să te aștepți să fie demn/ă de dânsa și să nu ți-o trădeze.
Nici Dumnezeu nu ne iubește necondiționat. Sunt poveşti! Și El are anumite așteptări de la noi. Care nu, nu-s absurde și nici imposibile. Doar că în relația cu El, dacă facem numai un pas spre Dânsul, El face 10 spre noi. Numai că noi suntem oameni și atunci când faci spre partenerul tău 5 pași, aștepți să facă și el tot 5 înspre tine. Că dacă face numai 4, hăul care se deschide între voi doi din cauza unui singur pas rămas nefăcut este atât de mare, încât trebuie construite o grămadă de punți între voi ca să puteți fi din nou împreună.
Fraţilor, credeţi-mă, nu ţine, faza aia cu iubirea necondiţionată. Ţine numai dacă vrei cu toate chipurile să te autodistrugi. Iar cei care fac asta, mereu se vor smiorcăi că „iubirea doare”. Dacă doare, nu-i iubire. E ceva toxic care te distruge. Iubirea te bucură, te linişteşte, te odihneşte, iţi oferă echilibru, un borş cald de găină când eşti bolnav şi motive să te întorci cu bucurie acasă… cum ar fi o sticlă de bere rece după o zi de muncă. Bine, glumesc acum, dar sunt şi serios deopotrivă.