Până și în chinurile morții pe Cruce Hristos a căutat să facă bine oamenilor. Fără a Se gândi la Sine, ci doar la ei, cu ultima-I suflare le-a dat cea mai mare învățătură pe care a primit-o vreodată neamul omenesc: învățătura iertării: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
Nicicând nu s-au mai auzit astfel de vorbe la un loc de osândă! Dimpotrivă, cei ce piereau astfel, vinovați ori nevinovați, chemau oameni și zei la răzbunare. „Să mă răzbuni!” Acestea erau cuvintele care, până la Hristos, răsunau cel mai adesea de pe eșafoade și care, din nefericire, se mai aud încă și astăzi la multe popoare, chiar și la cele care-și fac semnul sfintei Cruci. Hristos însă, dându-Și sufletul, i-a iertat pe batjocoritorii, călăii și chinuitorii Săi. S-a rugat Tatălui să-i ierte și, mai mult de-atât, le-a găsit și pogorământ: „nu știu ce fac”, a spus.
De ce a rostit Domnul din nou de pe Cruce această învățătură? De ce, din mulțimea cea uriașă a învățăturilor Sale, a ales-o tocmai pe aceasta spre a ne-o da de pe dumnezeieștile-I buze la sfârșit? Fără îndoială, pentru a fi pomenită și împlinită. Domnul și-a pecetluit Evanghelia prin pilda iertării, în nemeritata suferință de pe Cruce, măreață mai presus de toate mărețiile pământului, înaltă mai presus de toți regii și judecătorii pământului, de toți înțelepții și luminătorii, deasupra bogaților și săracilor, înnoitorilor și revoluționarilor. În acest chip ne-a arătat că, fără iertare, cârmuitorii nu pot conduce, nici judecătorii nu pot judeca, nici înțelepții nu pot fi înțelepți, nici învățătorii nu pot învăța, nici bogații și săracii nu pot viețui ca oameni și nu ca vite, nici înfocarea înnoitorilor și revoluționarilor nu poate fi de vreun folos. Iar înainte de toate ne-a arătat că, fără iertare, omul nu poate înțelege Evanghelia Lui, nicidecum s-o mai și împlinească!
Mântuitorul Și-a început propovăduirea cu cuvântul pocăinței și a sfârșit cu cel al iertării. Căința este sămânța; iertarea este fructul. Sămânța nu-i de folos dacă nu aduce roadă; nici căința nu-i de folos fără iertare. Ce ar fi lumea fără iertare? Sălbăticie peste sălbăticia naturii. Și ce altceva decât lanțuri de neîndurat ar fi legile omenești de nu le-ar îmblânzi iertarea.
S-ar putea numi mama, mamă, fără iertare? Ori fratele, frate? Prietenul, prieten? Creștinul, creștin? Nu. iertarea este miezul și rădăcina tuturor acestor numiri. Fără „iartă-mă”, fără „te iert”, viața ar fi de neîndurat. Toată înțelepciunea lumii n-ar fi în stare să pună rânduială și să facă pace între oameni, de n-ar fi iertarea.
La ce-i folosește omului toată știința lumii, dacă nu-i în stare să ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l rănește? La nimic. La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă, dacă niciun strop nu-i mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic. Totul e în zadar.
Dacă am ști mai câte ni se iartă nouă în fiecare zi și în fiecare ceas, nu numai de către Dumnezeu, dar și de către oameni, ne-am grăbi rușinați să iertăm și noi altora. Câte vorbe negândite, jignitoare se aruncă și li se răspunde cu tăcere? Câte priviri înverșunate? Câte fapte nelalocul lor se trec cu vederea, fără a se scoate ochi pentru ochi și dinte pentru dinte? Ce să mai spunem atunci despre iertarea lui Dumnezeu. Niciun cuvânt omenesc nu este de ajuns pentru a înfăția nemăsuratele adâncimi ale milei Sale. Cuvânt Dumnezeiesc trebuie! Un astfel de cuvânt este cel al Evangheliei de astăzi. Cine în cer și pe pământ poate să dezvăluie și să tâlcuiască ceea ce este de la Dumnezeu, decât numai Iisus Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu cel mai înainte de veci?
Domnul ne-a înfățișat adevărata iertare a Lui Dumnezeu, prin pilda datornicului greu împovărat
Apostolul Petru îl întrebase de câte ori trebuie să ierte fratelui care greșește: „Oare până de 7 ori?”. La aceasta, Mântuitorul i-a răspuns în chipul cel mai grăitor: „Nu zic ție până de 7 ori, ci până de 70 de ori câte 7”. Comparați cele spuse; Vedeți deosebirea dintre om și Dumnezeu. Credea Petru că, prin cifra 7 a atins culmea iertării, dar Domnul l-a îndreptat. Și ca și cum această măsură încă i s-ar fi părut nepotrivită, ca să se facă înțeles și mai bine a rostit pilda care este amintită de Evanghelia de astăzi. Dar, oare, aceeași învățătură nu întâlnim și în cea mai mare rugăciune dată nouă, în „Rugăciunea Domnească”?
„Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” – prin aceste înfricoșate cuvinte, de ficare dată când spunem rugăciunea „Tatăl Nostru” înnoim înțelegerea pe care o avem cu Dumnezeu rugundu-L să ne facă nouă ceea ce facem noi aproapelui nostru: să ne ierte precum și noi iertăm.
Cu câtă ușurință dăm ordin Lui Dumnezeu și ce răspundere uriașă luăm asupra noastră! E ușor pentru Domnul să ne ierte în măsura în care și noi iertăm altora, e ușor să ne ierte fiecăruia dintre noi o datorie de 10000 de talanți. O, de-am fi și noi gata să ierăm, cu aceeași dumnezeiască ușurință, datoria de 100 de drahme a fratelui nostru!Să credeți: oricât de mare ar fi datoria unui om față de altul, oricât de mult ar greși cineva față de fratele său, sau prietenul său, e nimica toată 100 de drahme față de uriașa datorie pe care o avem către Dumnezeu fiecare dintre noi. Toți, fără deosebire, suntem greu datori Lui Dumnezeu! De câte ori vrem să ne judecăm cu semenii noștri pentru ce ne datorează, să ne amintim că noi suntem nemăsurat mai îndatorați față de Dumnezeu și El, totuși, ne păsuiește, totuși amână plata, totuși ne iartă!
Să ne amintim că măsura cu care dăm e aceeași cu care primim; să ne amintim, mai presus de toate, cuvintele Lui Hristos pe Cruce: „Tată, iartă-le lor!”. Oricine are o brumă de conștiință se va rușina amintindu-și acestea și își va trage înapoi mâna ridicată asupra celor ce i-au greșit.
Să ne grăbim, fraților, să iertăm altora toate greșelile și jignirile, pentru ca și Dumnezeu să ne ierte nouă mulțimea de greșeli și păcate!
Să ne găbim mai înainte ca moartea să bată la ușă și să spună: „E prea târziu”. Dincolo de pragul morții nu mai putem ierta, nici nu vom mai putea fi iertați!
Slavă Milei Lui Dumnezeu, Slavă Dreptății Sale!
Slavă dumnezeiescului nostru învățător, Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!