Prin râvna sa, Sfântul Proroc Ilie s-a impus în tradiţia iudaică și apoi în cea creştină şi musulmană drept tipul slujitorului desăvârşit. El oferă de dincolo de timp un mod de viaţă monahală autentică prin coordonatele sale: castitate, însingurare, mărturisire plină de curaj, rugăciune, sărăcie, post. Pentru aceasta, el s-a învrednicit de daruri speciale, cum ar fi cel profetic, al facerii de minuni, al vederii lui Dumnezeu, al răpirii la cer…; în mod deosebit, înălţarea la cer l-a impus evlaviei universale.
„Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,Sărbătoarea de astăzi îşi are o sorginte scripturistică, fiind prăznuită, se pare, încă din timpurile apostolice. Numeroşi Sfinţi Părinţi ai Bisericii au scris omilii la această sărbătoare, printre ei numărându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului şi Fericitul Augustin.
Sfântul Proroc Ilie face parte dintre prorocii vechi, care completează lista celor şaisprezece proroci ai Vechiului Testament: patru proroci mari – Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel, şi doisprezece proroci mici – Osea, Ioil, Amos, Obadia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi. Ilie şi Elisei sunt consideraţi ca făcând parte dintre prorocii vechi, care nu şi-au scris prorociile.
Prezenţa Sfântului Ilie într-o perioadă în care regele israelit Ahab (874-852 î.Hr.) – fiul şi succesorul lui Omri, al şaptelea rege al Israelului – a construit în Samaria un templu închinat zeului Baal (III Regi 16, 28-32) a fost providenţială. Odată cu construirea acestui loc de închinare păgân la îndemnul soţiei sale, regina Izabela, – fiica regelui Etbaal al Sidonului şi preot al zeiţei Aşera –, Ahab a pornit o aspră persecuţie împotriva prorocilor (III Regi 18, 4), continuată cu acelaşi aplomb de Ahazia (III Regi 22, 28-40), fiul şi urmaşul său la tron.
Unii exegeţi consideră că Ilie cel menţionat în II Paralipomena 21, 12-15 nu este unul şi acelaşi cu prorocul Ilie. Astfel, Ilie pe care-l redau mărturiile din cărțile Paralipomena (Cronici) – afirmă ei – ar fi trăit în timpul lui Ioram, căruia i-a trimis o scrisoare de avertizare privind comportamentul său imoral şi, respectiv, pedeapsa sa (I Paralipomena 28, 19 şi Ieremia 36), pe când Sfântul Ilie – numit şi Tesviteanul – este cel care i-a avut în atenţie pe Ahab şi Izabela. Mai mult, activitatea profetică a celui dintâi a vizat Regatul lui Iuda, spre deosebire de activitatea Sfântului Ilie Tesviteanul, care a avut în atenţia sa Regatul de Nord.
Dincolo de aceste argumente, care aparent susţin afirmaţia, totuşi nu există nicio mărturie sigură că ar fi vorba despre două persoane diferite, ci mai degrabă credem că Sfântul Ilie Tesviteanul, anticipând abaterea lui Ioram de la poruncile lui Dumnezeu, i-ar fi trimis acel avertisment consemnat în Cronici şi păstrat în şcolile profeţilor până la urcarea pe tron a lui Ioram, ce a avut loc după ridicarea la cer a Sfântului Ilie; sau urcarea la cer a Sfântului Ilie a avut loc după accederea la tron a lui Ioram (II Paralipomena 21, 12; IV Regi 8, 16). S-ar putea ca evenimentul răpirii la cer a Sfântului Ilie (IV Regi, cap. 2) să nu fi fost prezentat strict cronologic şi atunci este evident că este vorba despre unul şi acelaşi Ilie, în cele două ipostaze.
Viaţa Sfântului Proroc Ilie în cadrul cărţilor sfinte – III şi IV Regi – trebuie surprinsă, fără îndoială, din multitudinea relatărilor. El face parte din categoria celor care „au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).
Evenimentele aduse în discuţia referatelor biblice îl încadrează – potrivit domniilor lui Ahab (874-852 î.Hr.), Ahazia (852-850 î.Hr.) şi Ioram (852-841 î.Hr.) – în secolul al IX-lea î.Hr. Ceea ce se ştie cu siguranţă despre Sfântul Ilie este faptul că era tesvitean, după cum citim în cartea Tobit. Oraşul Tisbe era în ţinutul Neftali (Tobit 1, 2), însă potrivit III Regi exista și Tesba Galaadului (III Regi 17, 1), situată la 13 km nord de râul Iaboc. Întreaga sa viaţă a stat sub imperativul cuvintelor: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot.” (III Regi 19, 10, 14).
Unele tradiţii iudaice – preluate şi de unii părinţi şi scriitori bisericeşti – susţin că provenea dintr-o familie preoţească. Astfel, Afraate, primul părinte bisericesc siriac, cca 280-345, şi Pseudo-Efrem, autorul unei apocalipse apocrife siriace, din secolul al VII-lea, îl evocă pe Ilie ca fiind preotul care a mâncat prima turtă oferită de văduva din Sarepta Sidonului. Eusebiu de Emesa, ierarhul exeget şi ucenic al lui Eusebiu de Cezareea (300-359), Epifanie de Salamina, eruditul episcop şcolit în mănăstirile din deşerturile egiptean şi palestinian (315-403), Pseudo-Epifanie, autorul Vieţilor profeţilor, Isidor de Sevilla, arhiepiscopul spaniol enciclopedist, considerat ultimul părinte bisericesc din Apus (560-636), îi atribuie de asemenea lui Ilie demnitatea de preot, datorită unei presupuse descendenţe din seminţia lui Aaron, întrucât Tesba era oraşul exclusiv al prorocilor. Verecundus de Junca, scriitor african din secolul al VI-lea, consideră preoţia principalul motiv al înălţării lui Ilie la cer într-un car cu foc. Pelerina Egeria, aristocrată din Galia, şi Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din cei patru mari Părinţi ai Ortodoxiei (344/354-407), accentuează caracterul sacrificial al sacerdoţiului lui Ilie, îndreptăţiţi fiind de faptul că pe Muntele Carmel Sfântul Ilie a refăcut altarul lui Dumnezeu şi a adus jertfă.
Accentuarea de către unele tradiţii iudaice a sacerdoţiului lui Ilie, considerat descendent din ceata preoţească a lui Levi şi aşteptat ca mare preot al timpurilor mesianice, vine ca o contrapondere la numirea de Mare Arhiereu rezervată doar lui Iisus Hristos; evident, este vorba de o încercare rabinică de diminuare a cinstirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dacă ţinem cont că scrierile talmudice s-au finalizat în secolele V-VI.
De remarcat este faptul că mărturiile patristice referitoare la preoţia lui Ilie vizează sacerdoţiul vetero-testamentar ereditar ca fiind o funcţie exercitată în beneficiul comunităţii, iar nu ca o chemare divină personală, cum era harul profetic, sau ca o vocaţie de slujire consacrată, cum era cea a nazireilor, asemănătoare voturilor monahale care sunt asumate în mod voluntar.
Modul său de viaţă – foarte apropiat de cel al nazireilor – constituie o atitudine de revoltă manifestă împotriva imoralităţii timpului, aşa cum este surprinsă de însăşi formularea: „Şi s-a sculat proorocul Ilie ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 48, 1). Având părul netăiat – ceea ce făcea să fie un om păros la înfăţişare – şi cingătoare de piele (IV Regi 1, 8), se arată a fi asemenea pustnicilor; dacă mai adăugăm promptitudinea cu care răspunde afirmativ chemărilor lui Dumnezeu (III Regi 17, 5; 18, 2), retragerea în crăpăturile stâncilor (III Regi 17, 3) sau în peşterile munţilor (III Regi 19, 9), precum şi somnul sub cerul liber (III Regi 19, 5), trăsăturile specifice omului deşertului sunt mai mult decât evidente.
După ce l-a anunţat pe Ahab de iminenta plagă a secetei (III Regi 17, 1), prorocul s-a retras în pustie, lângă pârâul Cherit, dincolo de Iordan, fiind hrănit de corbi cu pâine dimineaţa şi carne seara (III Regi 17, 6). Pâinea – în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul – însemna cunoaşterea lui Dumnezeu, iar carnea, cultivarea virtuţilor, nicidecum necurăţia, precum se credea şi încă se mai crede.
Dar secând pârâul, prorocul a fost trimis de Dumnezeu la o văduvă, în Sarepta Sidonului, încercată şi ea de lipsurile pe care le-a adus seceta. Din rezervele pe care le avusese rămăsese doar cu puţină apă, făină, ulei şi câteva vreascuri (III Regi 17, 10-15). În mod simbolic, cele existente în casa văduvei anticipează tainele Bisericii: apa – Taina Botezului; uleiul – Taina Mirungerii; făina – Taina Euharistiei; iar cele două vreascuri – Taina Sfintei Cruci, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur.
Milostenia văduvei, ca şi a celei menționate în Evanghelie, – „nu eşti mai sărac decât văduva din Evanghelie”, zicea Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Matei, LXXXVIII, 3) –, a fost recompensată de Dumnezeu (III Regi 17, 21-23). Aceasta este mărturia că nicio faptă de milostenie nu rămâne nerăsplătită de Dumnezeu.
După cum spuneam, în timpul lui Ahab a fost secetă; timp de trei ani şi şase luni nu a fost nici ploaie, nici rouă peste Israel. Dată fiind această situaţie, Ahab a dispus să fie căutat prorocul Ilie, considerat a fi principalul vinovat de închiderea cerului (III Regi 18, 10). Or, vina pentru care Dumnezeu încuiase cerul nu se afla în Ilie, ci în păcatele lui Ahab şi ale israeliţilor, după cum glăsuiește textul scripturistic (III Regi 18, 18). Şi pentru a demasca falsitatea zeului Baal, Sfântul Ilie le-a propus lui Ahab şi Izabelei – principalii promotori ai cultului idolatru – să-i adune pe toţi preoţii zeului Baal pe Muntele Carmel (III Regi 18, 19), cerându-le să aleagă cui să slujească: lui Dumnezeu sau lui Baal.
În faţa a numeroşi israeliţi, Sfântul Proroc Ilie a ridicat două jertfelnice în cinstea celor două divinităţi, aşezând pe fiecare jertfelnic câte un vițel. Apoi i-a îndemnat pe cei 450 de preoţi ai lui Baal şi pe cei 400 de profeţi ai zeiţei Aşera să invoce foc din cer pentru a arde jertfa. Însă îndelungatul lor strigăt către Baal, însoţit de dansul şi automutilările rituale, nu a primit niciun răspuns (III Regi 18, 26, 29).
Apoi a urmat Sfântul Ilie care, înainte de a invoca focul divin, a refăcut jertfelnicul din 12 pietre, a săpat şanţ împrejurul altarului, apoi a clădit lemnele pe altar, a tăiat în bucăţi arderea de tot şi a rânduit-o pe jertfelnic, după care a poruncit să se toarne de trei ori apă deasupra, până s-a umplut şanţul din jur (III Regi 18, 31-35). Iar când a început Sfântul Ilie să se roage, îndată s-a pogorât foc din cer, mistuind nu numai jertfa adusă, ci şi lemnele, pietrele, ţărâna şi chiar apa ce era în şanţ (III Regi 18, 36-38).
Minunea a revelat mulţimii adunate pe Dumnezeul cel adevărat, motiv pentru care slujitorii idolilor au sfârşit înjunghiaţi de însăşi mâna prorocului pe malul pârâului Chişon (III Regi 18, 40).
După acest episod, rugându-se Sfântul Ilie, îndată s-au adunat norii şi a căzut ploaie bogată peste Israel (III Regi18, 45). Sfântul Grigorie de Nyssa vede în preoţii lui Baal prefigurarea păcatelor care nu pot fi asanate decât prin întreita cufundare în apa Botezului şi prin focul Duhului Sfânt. Pierderea slujitorilor şi a profeţilor idolatri a înteţit mânia Izabelei, care a jurat că va pune sfârşit vieţii Sfântului Ilie întocmai cum a făcut el cu viaţa slujitorilor lui Baal (III Regi 19, 2).
Atunci, pentru a evita concretizarea planului diabolic propus de regină, Sfântul Proroc Ilie s-a retras pentru scurt timp la Beer-Sheba, în ţinutul lui Iuda, odihnindu-se sub un ienupăr, unde a fost hrănit de un înger cu pâine şi apă (III Regi 19, 4-7), după care a pornit spre Muntele Horeb (III Regi 19, 7). Acolo, după 40 de zile şi 40 de nopţi de post şi rugăciune, pe când stătea la uşa peşterii, i S-a revelat Dumnezeu în chipul unei adieri de vânt lin (III Regi 19, 12), trasându-i trei porunci: ungerea lui Hazael ca rege al Siriei (III Regi 19, 15), a lui Iehu ca rege peste Israel (III Regi 19, 16) şi a lui Elisei ca succesor al său (III Regi 19, 16). Şi a făcut întocmai.
Însă, auzind de uciderea lui Nabot Izreeliteanul care, pentru că nu a vrut să renunţe la dreptul de proprietate şi să-şi înstrăineze moştenirea şi, respectiv, identitatea, – „Nu-ţi dau moştenirea părinţilor mei” (III Regi 21, 4) –, a fost omorât cu pietre din ordinul lui Ahab, Sfântul Ilie s-a dus la soţii Ahab şi Izabela, anunţându-le blestematul sfârşit: „În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!” (III Regi 21, 19). Desigur, nici fiii lor, Ahazia/Ohozia (IV Regi 1, 2-17) şi Ioram (IV Regi 1, 17; 3, 1-2), pentru că nu au vrut să renunţe la viaţa lipsită de Dumnezeu, nu au fost cruţaţi, împlinindu-se prorocia lui Elisei făcută lui Ioram printr-unul dintre fiii prorocilor: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel […] Toată casa lui Ahab va pieri şi voi stârpi din ai lui Ahab pe tot cel de parte bărbătească, pe cel rob şi pe cel slobod în Israel.” (IV Regi 9, 6 şi 8).
Apropiindu-se momentul ridicării sale la cer, Sfântul Proroc Ilie, însoţit de Elisei, s-a dus până la Betel şi Ierihon, despărţind Iordanul cu al său cojoc, precum odinioară Moise marea cu toiagul. Ajunşi la hotarele Ghileadului, – de unde plecase Sfântul Ilie cu mult timp în urmă –, în timp ce mergeau pe dealurile Moabului, „s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi 2, 11). Elisei, ca urmaş legitim al lui Ilie, a primit atât mantia sa (IV Regi 2, 13-15), cât şi duhul lui Dumnezeu, care se afla în Ilie, după cum el însuşi ceruse: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!” (IV Regi 2, 9).
Darurile primite de Elisei de la Sfântul Proroc Ilie sunt o aluzie la preferinţa arătată în Iudaism în cazurile de moştenire faţă de întâiul-născut, căruia i se cuvenea o parte dublă de moştenire (Deuteronomul 21, 17), în comparaţie cu ceilalţi fraţi.
Prin urcarea la cer, Sfântul Proroc Ilie a arătat că drumurile oamenilor şi ale îngerilor interferează, coincid, dar numai în înălţarea lor spre cer.
Potrivit prorociei lui Maleahi (3, 23), Sfântul Proroc Ilie va fi trimis de Dumnezeu din nou pe pământ înainte de a doua venire a lui Hristos (Apocalipsa 11, 3-13). Această aşteptare este confirmată şi de Sfinţii Evanghelişti Matei (16, 14), Marcu (6, 15; 8, 28) şi Luca (9, 8, 19). Interpretarea prorociei transpare şi în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil preotului Zaharia că Sfântul Ioan Botezătorul va lucra cu duhul şi cu puterea lui Ilie, cei doi fiind adeseori menţionaţi împreună (Ioan 1, 21, 25; Matei 17, 10-13; Marcu 9, 11-13).
De altfel, Mântuitorul Însuşi a spus: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el (Ioan, n.n.) este Ilie, cel ce va să vină.” (Matei11, 14). Însă nu trebuie să se creadă că este vorba de vreo reîncarnare a lui Ilie în Ioan. Mărturia biblică îi apropie pe cei doi din cauza vieţii lor ascetice; amândoi se caracterizează prin asprime şi hotărâre (Luca 9, 8), lucrează cu aceeaşi putere (Luca 1, 17) şi adoptă acelaşi mod de viaţă (III Regi 17, 1 şi Luca 3, 2; IV Regi 1, 8 şi Matei 3, 4).
Prezenţa considerabilă a Sfântului Ilie atât în referatele scripturistice, cât şi în literatura patristică reprezintă o dovadă în plus a poziţiei acestui proroc vetero-testamentar în istoria Creştinismului, fiind adesea prezentat ca model de trăire religioasă: „Ilie odinioară a deschis şi a închis cerul ca să plouă şi să nu plouă, ţie nu pentru asta ţi se deschide cerul, ci ca să te urci la cer; şi ceea ce-i mai mult, nu ca să te urci singur, ci ca să urci şi pe alţii, de-ai voi. Atât de mare îndrăznire şi putere ţi-a dat Dumnezeu în toate cele ale Lui!” scria Sfântul Ioan Gură de Aur (Omiliile la Matei, X, 4).
Prin râvna sa, Sfântul Proroc Ilie s-a impus în tradiţia iudaică și apoi în cea creştină şi musulmană drept tipul slujitorului desăvârşit. El oferă de dincolo de timp un mod de viaţă monahală autentică prin coordonatele sale: castitate, însingurare, mărturisire plină de curaj, rugăciune, sărăcie, post. Pentru aceasta, el s-a învrednicit de daruri speciale, cum ar fi cel profetic, al facerii de minuni, al vederii lui Dumnezeu, al răpirii la cer…; în mod deosebit, înălţarea la cer l-a impus evlaviei universale.
Numeroase locuri de pe Muntele Carmel, cum ar fi peştera Sfântului Ilie – El-Khadr, şcoala profeţilor – El-Muhraka, altarul de jertfă – Tel el-Kassis şi altele, constituie puncte de pelerinaj atât pentru creştini, cât şi pentru evrei sau musulmani.
Fie ca măreţia vredniciei Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, precum şi zelul său misionar să se întipărească în viaţa şi conştiinţa fiecăruia dintre noi, ca astfel să putem birui ahabicele şi izabelicele atacuri împotriva adevăratei credinţe!”.