de Dragoş Huţuleac
O să scriu despre un subiect pe care l-am tot evitat, dar de care nu pot scăpa. Asta pentru că, în ultimile luni îmi pare că s-au sinucis absurd de mulţi oameni. Trei dintre persoanele care au luat asemenea decizii erau cunoscuţi de-ai mei. Nu apropiaţi, dar schimbam câteva vorbe atunci când ne vedeam. Din afară, niciunul dintre ei nu părea să aibă vreun motiv pentru a se gândi la aşa ceva, darămite să facă un asemenea gest. Toţi tineri, situaţie financiară stabilă, arătau bine, păreau veseli, mulţumiţi de propria viaţă. Doi dintre ei aveau propriile locuinţe, toţi trei aveau maşini scumpe, mergeau constant în vacanţe şi aproape în fiecare weekend postau fotografii de la diverse grătare, petreceri, etc. În mod cert niciunul nu ducea grija zilei de mâine, aveau haine de firmă, îţi permiteau ieşiri în oraş care nu erau la îndemână pentru oricine. Şi cu toate astea, au ales să termine socotelile cu această viaţă. O viaţă pentru care în mod cert erau chiar invidiaţi de alte persoane.
Nu o voi face pe psihologul, pentru că nu îmi permit asta, ca să nu mai zic că nu sunt în stare să înţeleg ce i-a determinat să ia o asemenea decizie. Dar înţeleg că ceea ce aveau material, nu le-a fost de ajuns. Aveau nevoie de altceva pentru a fi fericiţi şi probabil că acel „altceva” nu putea fi cumpărat cu bani. Pentru că dacă putea fi cumpărat, astăzi erau încă în viaţă.
Mai înţeleg că aparenţele pot fi extrem de convingătoare pentru noi, cei din afară, dar nu au nici o putere asupra celui care „pozează” că aparent e bine, aparent e împlinit, aparent e fericit. El ştie adevărul, iar adevărul mereu iese la iveală uneori prin manifestări extrem de triste şi nefericite, ca sinuciderea.
Mă îngrijorează acest fenomen, mai cu seamă că procentul sinuciderilor a crescut semnificativ în ultima perioadă în rândul tinerilor. Am un copil şi îmi doresc tare mult să-l cresc în aşa fel încât să nu se gândească niciodată la aşa ceva. Şi cred că pot face asta dacă îl învăţ să fie cinstit cu el însuşi. Să-l ajut să se cunoască cât mai bine pe el însuşi şi să se accepte aşa cum e. Pentru că şi eu îl iubesc aşa cum e. Nu trebuie să-mi demonstreze ceva ca să îl iubesc mai mult. Nu trebuie să-mi „cumpere” iubirea. Nici mie, nici altora. Dacă trebuie să fii „altcineva” decât tu însuţi ca să primeşti aprecierea şi iubirea altor persoane, atunci în mod cert „dragostea” acelor persoane e falsă. Nu merită să fii în preajma lor. Şi tare mă tem că ăsta a fost necazul celor 3 despre care povesteam aici.
Daca e aşa, atunci ei nu s-au „sinucis pe dânşii” ci au ucis aparenţele, aparenţe care au luat forma unei colivii strălucitoare în care şi-au închis adevăratul sine. Sine care avea aripi şi căruia îi era dor ca să zboare.