de Dragoş Huţuleac
Suntem prizonierii unei mentalități care valorizează cifrele mai mult decât oamenii. 10 înseamnă fericire, 7 înseamnă rușine, 5 înseamnă panică, iar orice sub asta e aproape blasfemie. Nu mai contează dacă elevul citește poezie în timpul liber, dacă desenează excepțional, dacă are empatie, umor, bun-simț sau o gândire critică ieșită din comun. Dacă nu ia note bune la matematică sau română, e „varză”. Verdictul vine repede, fără apel și fără context.
Dar școala nu e, sau n-ar trebui să fie, un joc de loterie unde iese câștigător doar cine nimerește subiectele. Un copil nu e o medie. E un univers în construcție. Iar ce pare slab astăzi, mâine poate înflori spectaculos, dacă are condițiile necesare.
Copilul care are 6 la chimie s-ar putea să aibă un simț estetic care îl va duce spre arhitectură. Cel care abia ia 5 la geografie ar putea deveni un antreprenor care va călători prin toată lumea. Iar elevul cu note „medii” la toate poate fi fix omul echilibrat de care are nevoie societatea: unul care știe câte ceva din toate și e capabil să se adapteze oriunde.
Notele sunt un indicator, nu o sentință. Ele arată un moment, nu un destin. Sunt un feedback pentru muncă, dar nu un verdict asupra valorii unui copil. Poți învăța să rezolvi ecuații, dar nu poți învăța să fii curios. Poți memora o lecție, dar nu poți forța încrederea în sine să crească acolo unde totul e evaluat, comparat și criticat.
Mai grav e că, uneori, adulții pun presiune pe copii nu pentru că le pasă cu adevărat de viitorul lor, ci pentru că își văd în ei propriile eșecuri sau orgolii. Notele copiilor devin medalii pentru părinți sau profesori. „Uite ce bine l-am crescut eu.” Sau, invers, rușinea care trebuie ascunsă la reuniunile de familie.
Dar copiii nu sunt proiecte de reabilitare sau trofee. Sunt oameni. Iar dacă vrem o societate sănătoasă, trebuie să învățăm să vedem copilul dincolo de catalog: să-i descoperim pasiunile, temerile, sensibilitățile.
Nu toți copiii vor fi olimpici. Dar toți merită să fie respectați. Nu toți vor lua 10, dar toți au nevoie de încredere. Nu toți vor ajunge medici sau avocați, dar fiecare poate deveni un adult demn, dacă este înțeles, nu comparat. Sprijinit, nu judecat.
Poate că a venit timpul să înlocuim întrebarea „Ce notă ai luat?” cu „Cum te-ai simțit azi la școală?”. Poate că, înainte să întrebăm ce lipsește din caiet, ar fi bine să vedem ce le lipsește din inimă. Pentru că, la final, un copil nu-și va aminti nota de la lucrare, ci tonul vocii cu care a fost întrebat de ea.