de Dragoş Huţuleac
Un gând care mă apasă e că timpul trece înfiorător de repede și că rareori fac ceva care să conteze. Alt gând apăsător este acela că mi-e tot mai greu să mă adaptez acestei societăți în care doar aparențele contează. Aparent totul e bine, aparent totul e frumos, aparent te iubește, aparent îți permiți, aparent lumea nu moare, aparent poți… Ce dracu am făcut cu adevărul? Cu profunzimea? Alt gând care mă apasă este acela că am banalizat totul. Credința, iubirea, tradiția, școala, familia, omenescul. Toate acestea reprezintă la ora actuală prea puțin, ca să mai conteze. Am reușit cumva să le golim de conținut, de semnificație, de importantă. Ele erau un fel de „ancoră” care, indiferent de furtuni, ne țineau pe loc și la un loc. Acum, la o simplă adiere… am zburat… care încotro, fără o destinație anume.
Tot apăsător este gândul că rămânem fără libertate. Că Miruna mea va crește într-o lume în care e normal să fii verificat la tot pasul și că limitele sale vor fi impuse nu de conștiința ei, ci de cei care fac regulile. Mă apasă și gândul singurătății. Nu pentru că în jurul meu nu am oameni, dar nu mai stăm la povești. Mie poveștile îmi lipsesc din viață. Am ajuns să comunicăm față în față ca și cum am fi pe facebook. Banalități, complezențe, umor ușor, despre sex… și cam gata. Și mi-e ciudă mă, mi-e ciudă, că uite… vin sărbătorile Pascale și, din cauza celor descrise mai sus, nu mai simțim nimic. Nicio emoție. Nicio bucurie. Sunt niște zile ca oricare altele. La fel au devenit zilele de naștere, cererile în căsătorie, nunțile, Crăciunul, înmormântările, botezurile. Nimic nu mai transcede spre noi din semnificația acestor zile eveniment decât mirosul de friptură și indigestiile… și of!…
Totuşi… când mă gândesc că se apropie Paştele, simt miros de haine noi şi brusc mă dor călcâiele de la bătături. Pentru că Învierea venea şi cu o pereche de încălţări noi care trebuia să ne ţină până în toamnă. Că atunci era altă sesiune de haine noi, pentru şcoală. Şi mai era o sesiune de cumpărături de Crăciun. Şi cam gata cu hainele… Şi mă mai gândesc la întunericul care era în biserică înainte de a ieşi părintele Ionică cu lumânarea aprinsă zicând: „Veniiiiiţi de luaaaaaţii Luminăăăăăăă”. Nerăbdarea şi emoţia din acele clipe. Simţeai că iei parte la ceva deosebit! Apoi gândul îmi fuge la primul: „Hristos a înviat!” al părintelui şi la răspunsul într-un glas al sătenilor: „Adevărat a înviat”. Un răspuns hotărât din toată fiinţa. Nimeni nu se îndoia că Iisus a învins moartea. Nici măcar beţivii satului sau nebunii lui.
Şi mă mai gândesc că părintele Ionică aprindea lumânarea cu chibritul, dar credinţa oamenilor o făcea să fie la fel de sfântă ca cea de la Ierusalim… Şi la ochii albaştri ai Dianei, care mereu avea cele mai frumoase hăinuţe de Paşte. Şi-atât!