de Dragoş Huţuleac
Am considerat întodeauna că rolul cadrului didactic este acela de a descoperi cât este de bun și deștept copilul din fața lui, nicidecum cât este de rău și prost. Evident că respectivul elev se prea poate să nu fie bun la disciplina pe care eu o predau, să nu i se pară defel importantă, dar asta nu înseamnă că nu are potențial. În acest context, scopul meu este să identific acel pontențial și să-l ajut pe elev să se dezvolte în acea direcție, care se potrivește abilităților sale înnăscute. În acel moment, în relația cu dânsul, trebuie să-mi pun disciplina pe care o predau pe locul doi și să mă concentrez în a-l ajuta să devină cât mai bun în ceea ce îl pasionează. Dacă reușesc acest lucru, abia atunci mă pot numi profesor. Aici este o altă greșeală care se face în învățământ, anume că li se inoculează elevilor ideea că au valoare doar dacă sunt buni la toate disciplinile din programa școlară. Consider că este o abordare greşită!
Vor nu vor, ei trebuie să fie buni la toate pentru a fi considerați elevi de elită, mândria școlii! Acel „trebuie” a nenorocit generații întregi prin simplul fapt că a distrus încrederea în forțele proprii a unor elevi care nu întelegeau de ce e obligatoriu să fie buni la toate, când ei îndrăgesc dintre toate disciplinile școlare fie numai muzica, fie doar religia, fie numai matematica, fie doar istoria, ori numai două sau trei discipline, etc. Ori tu, ca formator, ai datoria de a-l ajuta să înteleagă că nu are un handicap dacă îl interesează mai puțin alte discipline decât cele cu care el rezonează. Că e important să devină extrem de bun în domeniul față de care se simte atras și că singura lui datorie față de restul disciplinilor este aceea de a-și însuși informații la nivel de cultură generală elementară. Și poți să o faci, dacă chiar vrei, iar rezultatele se vor vedea peste ani, când fostul tău elev sau student își câștigă existența din pasiunea lui, cu ajutorul acelor discipline pe care le iubea de pe băncile școlii, pentru că tu l-ai îndrumat într-acolo și nu este un șomer cu studii superioare.
Totodată, ştiu sigur că cei care au vocaţie de profesori sunt… vii! Nu sunt simple depozite de informație, nu sunt biblioteci cu picioare, nu sunt computere conectate la internet, sunt vii. Interacționează cu ceilalți, judecă cu mintea lor, pe baza informațiilor pe care le dețin și îi ajută pe ceilalți să înțeleagă afirmațiile sau teoriile pe care le pun în discuție. Greșesc, își recunosc greșeala, învață ceva din ea, dar mai cu seamă sunt atenți la cei din jurul lor. Nu le desconsideră judecata, ci caută în ea ceea ce-i bun pentru a evolua împreună, nu separat. Nu-i crede niște proști.
De asemenea, rareori vei vedea un profesor adevărat egoist. Egoismul e semn de prostie crasă și e specific arivistului. Iar ariviştii nu vor reuși niciodată să inspire generațiile de elevi/studenți care le trec pragul. Vor reuși numai să-i îngrețoșeze, să-i facă să deteste școala și să li se pară că aceasta e o pierdere de vreme.