Praznicul împărătesc al Schimbării la Față a Mântuitorului Hristos, sărbătorit liturgic în Biserica Ortodoxă pe 6 august, a fost prilej de îndoită bucurie la Mănăstirea Slatina.
Momentul în care Fiul lui Dumnezeu Întrupat a îngăduit celor trei apostoli pe Care Îi luase cu Sine pe Muntele Tabor, Petru, Iacov și Ioan, să întrevadă, pe măsura înțelegerii lor limitate, slava Sa dumnezeiască, firea Sa cea dintru veșnicie, constituie hramul statornicit în 1553 de Alexandru Lăpușneanu, domn al Moldovei în două rânduri (1552-1561 și 1564-1568), pentru prima sa ctitorie.
Astfel, de 470 de ani, mulțime de credincioși și pelerini își îndreaptă la începutul lunii lui Gustar pașii spre cetățuia monahală de la poalele Munților Stânișoara, nădăjduind ca prin rugăciune, osteneala postului și prinosul faptelor bune să se învrednicească, asemenea lui Moise și Ilie, de bucuria întâlnirii cu Cel Ce a luat fire omenească ca pe noi să ne îndumnezeiască.
La importantul ceas aniversar pentru Mănăstirea Slatina, zilele de sărbătorire liturgică ale lăcașului monahal au fost încununate de Liturghia arhierească, în mijlocul clericilor, monahilor și al credincioșilor aflându-se duminică, 6 august 2023, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Astfel, ierarhul a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur la altarul de vară amenajat sub streașina zidului ce împrejmuiește protector vechea ctitorie voievodală, fiind înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, din care au făcut parte arhim. Paraschiv Dabija, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, și pr. Adrian Dulgheriu, protoiereu al Protopopiatului Fălticeni.
Ierarhului și preoților slujitori li s-au alăturat în rugăciune numeroși credincioși, veniți din împrejurimi ori pelerini de mai departe, precum și stareți și starețe de la mănăstirile din zonă. Răspunsurile care au înfrumusețat prăznuirea liturgică au fost date de Grupul Psaltic „Sfântul Inochentie de la Probota”, condus de părintele Constantin Dan Magdalena.
După momentul împărtășirii clericilor, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic a rostit un cuvânt de învățătură, menit să completeze exegeza postată pe pagina Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Înaltpreasfinția sa a tâlcuit semnificațiile duhovnicești ale icoanei Schimbării la Față, ce surprinde teofania treimică petrecută pe Muntele Tabor, când glasul Tatălui și prezența Duhului Sfânt în nor au însoțit revelarea dumnezeirii Fiului. „Slava Sa dumnezeiască s-a exteriorizat prin materia trupului Său omenesc și prin hainele Sale, anticipând transfigurarea trupului Său după Învierea din morți.”
Ierarhul a subliniat faptul că lumina taborică constituie o pregustare a slavei cu care se va înconjura Mântuitorul Hristos la a doua Sa venire, slavă evidențiată în ansamblul icoanei prin centralitatea Fiului lui Dumnezeu, așa cum Îl mărturisește și Părintele ceresc, încadrat în mandorlă – figură grafică formată din trei cercuri concentrice, în care se cuprind toate tainele creației dumnezeiești. „Pe cei trei apostoli prezenți, revelația îi tulbură. Icoana îi surprinde căzuți de pe vârful abrupt al muntelui: Petru se apără de lumină; Ioan se întoarce cu spatele la lumină; Iacov pare că fuge de lumină. De altfel, troparul praznicului glăsuiește că slava Domnului s-a descoperit ucenicilor «pe cât li se putea». Dumnezeu Se dăruiește oamenilor potrivit cu setea fiecăruia. Celor care nu pot mai mult le dă câte o picătură.”
Părintele arhiepiscop a accentuat rolul luminii ce a copleșit Taborul și care a umplut de bucurie inima apostolilor: „În această lumină, Petru dorește să facă trei colibe. Pe munte, Hristos, ca să le spulbere apostolilor confuzia cu privirea la identitatea Sa, stă de vorbă cu Moise și Ilie despre Sfintele Sale Pătimiri, despre frumusețea Crucii. Dragostea întru Dumnezeu nu poate fi decât jertfelnică. Rugăciunea de pe Tabor a Mântuitorului a fost epicleza propriei Golgote. Crucea și Drumul Crucii pe care lumea merge – acesta fiind de altfel mesajul icoanei – strălucește deja de lumina pascală din dimineața Învierii. Dumnezeu este Lumina și cei pe care-i face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. […] Taborul este punctul maxim la care trebuie să ajungă tot omul – îndumnezeirea. Însă fără Ghetsimani și Golgota, nu se poate ajunge pe Tabor.”
În încheierea cuvântului, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a felicitat întreaga obște monahală pentru lucrările de renovare și restaurare desfășurate în ultimii ani, dar și pe toți cei care susțin lucrarea mănăstirii: autorități locale și județene, ctitori, donatori, înzestrători și binefăcători, punctând cât de important a fost și este sprijinul oferit de cei ce au iubit și iubesc această mănăstire, care a înfruntat de multe ori vitregia timpurilor.
În semn de recunoștință pentru implicarea cu osârdie în lucrarea mănăstirii părintele Ioan Aparascăi a fost distins de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic cu Ordinul „Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”, întrucât a urmat exemplul oferit de „tânărul înțelepțit de Dumnezeu, care și-a îndeplinit cu devotament slujirea sa și și-a fundamentat credința ortodoxă pe înțelegerea Evangheliei, mărturisind-o curajos semenilor săi prin faptă și cuvânt”.
Urmând îndemnul taboric al lui Dumnezeu Tatăl Care cere tuturor să credem în Hristos, Fiul Său cel iubit, fără a Cărui jerftă pe Cruce nu ar fi fost posibilă reașezarea omului în demnitatea sa dintru început, în Împărăţia cerurilor, ierarhul a citit rugăciuni de dezlegare și pentru sănătate, binecuvântându-i apoi pe cei prezenți și oferind iconițe cu reprezentarea marelui praznic împărătesc al Schimbării la Față.
Toți cei care pășesc în biserica ridicată pe locul indicat ctitorului Alexandru Lăpușneanu de pustnicul Pahomie, al cărei hram aduce aminte că prin pocăință, rugăciune și permanenta căutare a întâlnirii cu Dumnezeu oricine își poate primeni fața, înnoindu-se duhovnicește, îl au mijlocitor pe Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz. Moaștele marelui teolog capadocian, care a surprins în cuvântările sale învățătura despre Preasfânta Treime, au fost aduse de la Constantinopol de domnul moldovean și dăruite ca odor de mare preț mănăstirii ce avea să-i fie necropolă. Ele sunt așezate într-o raclă ferecată cu argint și pietre scumpe, străjuind de secole Mănăstirea Slatina, chiar și în vremurile tulburi, de pribegie (între 1916 și 2001).
Mănăstirea Slatina a fost construită în perioada 1553-1564 de domnul Alexandru Lăpușneanu, fiind prima ctitorie dintr-o listă ce mai cuprinde, între altele, mănăstirile Tazlău, Bistrița și Pângărați (Neamț), Bogdana (Rădăuți) și Dochiariu (Muntele Athos).
Conform tradiției, alegerea locului și a hramului s-a făcut prin providența divină, arătând că și un loc sărat, o „slatină”, poate fi de mult folos. Cuviosul Pahomie, un ucenic al Sfântului Daniil Sihastrul ce se nevoia în aceste locuri, i-a cerut domnului să ridice o mănăstire de călugări în poiana din jurul paltinului deasupra căruia vedea în duminici și sărbători lumini și auzea îngeri cântând Troparul Schimbării la Față.
Dorind ca biserica să fie necropola familiei sale, ctitorul nu a precupețit niciun efort, îngrijindu-se să aducă cei mai buni meșteri și materialele cele mai de calitate. Arhitectura bisericii este inspirată de cea a Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Piatra Neamț și a bisericii Mănăstirii Probota, o particularitate constituind-o elementele gotice mult mai prezente, dar armonios integrate în stilul moldovenesc predominant.
Lăcașul de cult a fost sfințit la 14 octombrie 1558 de mitropolitul Grigorie Roșca, în prezența unui sobor de 116 preoți și diaconi, potrivit cronicarului Grigore Ureche. Chiliile monahilor, casa domnească, zidul de incintă și alte clădiri au fost construite ulterior, sub îndrumarea vrednicului stareț Iacob Molodeț (cel Vrednic).
Din păcate, după moartea domnului Alexandru Lăpușneanu (1568), Mănăstirea Slatina a gustat amărăciunea stăpânirilor neprielnice, căzând pradă în mai multe rânduri jafurilor, pustiirilor prin foc și sabie ori părăginirii.
Flacăra rugăciunii, chiar dacă poate ascunsă pentru o vreme, nu s-a stins, ci a mișcat inima altor domni și ierarhi care s-au străduit să îi redea strălucirea de odinioară, precum domnul Vasile Lupu (1634-1653), care a restaurat biserica și a ridicat un nou corp de chilii, ori mitropolitul Veniamin Costachi şi arhiereul Filaret Beldiman Apamias, ce pot fi considerați la rândul lor ctitori prin amplele lucrări de restaurare întreprinse, inclusiv repictarea interioară a bisericii.
În timpul Primului Război Mondial, mănăstirea a avut un rol important pe linia frontului, călugării tineri mergând pe câmpul de luptă ca infirmieri, iar cei mai în vârstă, rămași în vatra monahală, îngrijind răniții.
O nouă perioadă de înflorire a cunoscut Mănăstirea Slatina sub stăreția părintelui Ilie Cleopa (1949-1956) și a părintelui Emilian Olaru (1956-1960), fiind o adevărată pepinieră duhovnicească, în care s-au format figuri de seamă ale Ortodoxiei românești din secolul al XX-lea: Paisie Olaru, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală, Andrei Scrima ș.a.. Ca urmare a Decretului 410 din 1959, este desființată, fiind reactivată în 1962, însă ca mănăstire de maici.
Ultimele două decenii au fost înfloritoare pentru fortăreața duhovnicească de pe malul pârâului Suha, desfășurându-se ample lucrări de renovare și restaurare.
Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro.