de Dragoş Huţuleac
Sunt locuri unde te duci…ca să (te) vezi mai bine. Să te (re)descoperi. Și muntele e unul dintre ele. Nu doar pentru aerul curat, nici pentru poze cu vârfuri în ceață sau bifat trasee pe hărți turistice. Ci pentru tăcerea aceea specială, în care gândurile nu mai fac gălăgie și graba nu mai are ce căuta.
O drumeție pe munte nu e niciodată doar despre mers. E despre cine ești când îți e greu, când te dor picioarele și nu mai știi cât mai ai până sus. E despre răbdare, despre voință, despre acel ceva care se trezește în tine când nu mai ai baterie la telefon, dar îți dai seama că nu-ți lipsește nimic.
Muntele nu te flatează, nu te lingușește, nu te aplaudă. Nu-ți promite nimic. Doar urcare. Doar efort. Doar pe tine, cu tine. Și de aceea, de fiecare dată când cobori, cobori alt om. Nu mai înjuri traficul (aşa des!), nu te mai deranjează că plouă, nu mai vrei să demonstrezi ceva nimănui. Înveți că liniștea nu e lipsa zgomotului, ci distanța dintre tine și lucrurile care nu contează.
În oraș ne grăbim, ne comparăm, ne consumăm în lucruri mărunte. Pe munte înveți să nu mai duci cu tine decât ce e esențial. În rucsac și în suflet. O sticlă cu apă, un hanorac, un sandwich, o inimă care bate pentru simplul fapt că trăiește. Fără rețele, fără breaking news, fără nevoia de a fi altundeva.
Nu știu dacă toți avem nevoie de terapie. Dar știu că toți avem nevoie, din când în când, să urcăm. Nu doar pe vârfuri de munți, ci și în noi înşine. Golgota noastră! Să ne vedem de sus. Să tăcem împreună cu vântul. Să nu ne mai grăbim să coborâm la prima provocare.
Pe munte nu urci ca să fugi de lume, ci ca să te întorci în ea mai întreg. Mai tăcut, dar mai prezent. Mai simplu, dar mai viu.
Și poate de-asta, când te întreabă cineva „unde ai fost?”, spui zâmbind: „pe munte”. Dar în sinea ta știi că, de fapt, ai fost… acasă. În tine însuţi.