Scandalul de la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou” Suceava, pornit de la un control intern și o plângere penală, intră într-o fază nouă: cea în care persoana vizată nu mai contestă doar acuzațiile, ci încearcă să mute discuția de la documentele reclamate de raportul de audit la dreptul presei de a scrie despre ele.
Dana Mamciuc, consilier juridic și fost director interimar în cadrul Direcției Resurse Umane, Juridic și Salarizare, a transmis redacției mai multe notificări prin care solicită retragerea articolului publicat, ștergerea numelui său, corectarea informațiilor și publicarea unui drept la replică. Totul, firește, „în regim de urgență” și sub avertismentul unor posibile consecințe juridice negative.
Plângerea penală adresată organelor de cercetare vizează însă chestiuni cât se poate de concrete, cu bază factuală evidentă. Potrivit documentului transmis Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, auditul intern ar fi identificat trei variante ale aceleiași Dispoziții nr. 95/31.01.2023, cu obiecte diferite de activitate, antete diferite și ștampile diferite.
Mai mult, în plângere se arată că unele dintre aceste documente purtau elemente de identitate instituțională intrate în vigoare abia ulterior datei înscrise pe act. Cu alte cuvinte, un document datat ianuarie 2023 ar fi ajuns să poarte un antet valabil din septembrie 2023, performanță rară chiar și într-o administrație obișnuită cu miracole birocratice.
Conducerea spitalului a reclamat posibile infracțiuni de fals intelectual, uz de fals și abuz în serviciu, solicitând începerea urmăririi penale, administrarea probelor și stabilirea situației de fapt.
În dreptul la replică transmis redacției, Dana Mamciuc respinge acuzațiile și susține că documentul ar fi fost refăcut legitim după ce originalul s-ar fi degradat accidental. Ea afirmă că folosirea antetului și a ștampilei actuale ar reprezenta doar o „eroare materială”, produsă în contextul urgent al controlului.
Aici apare însă miezul problemei. Pentru public, întrebarea nu este dacă doamna Mamciuc se consideră vinovată sau nevinovată — acest lucru îl vor stabili, dacă va fi cazul, organele competente. Întrebarea este cum poate fi tratată ca banală eroare materială o situație în care aceeași dispoziție apare în mai multe variante, cu elemente diferite, cu antet ulterior datei documentului și cu ștampilă prezentă într-un exemplar, dar absentă în altul.
În loc să lămurească definitiv aceste contradicții, notificările trimise presei par să deschidă un front nou: nu împotriva suspiciunilor din audit, ci împotriva faptului că ele au fost aduse la cunoștința publicului.
Dana Mamciuc invocă protecția datelor, dreptul la imagine, Codul Civil, Constituția, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și chiar norme din zona audiovizualului, deși articolul reclamat privește informații extrase din documente oficiale.
Este o strategie interesantă: când ești jurist și ești vizat de o plângere penală formulată de o instituție publică, răspunsul nu este doar să explici documentele, ci să trimiți presei un buchet legislativ suficient de stufos încât să pară că legea însăși cere liniște.
Doar că libertatea presei nu funcționează pe bază de consimțământ din partea persoanei vizate. Dacă ar fi așa, orice articol despre o plângere penală, un audit, un control, o anchetă sau o suspiciune administrativă ar trebui publicat doar după ce subiectul materialului ar semna, cu pix albastru, că este de acord să fie deranjat de realitate.
În fond, dreptul la replică este una, iar pretenția ca presa să șteargă un articol bazat pe documente oficiale este cu totul altceva. Prima ține de echilibru jurnalistic. A doua seamănă mai degrabă cu dorința ca, odată cu articolul, să dispară și întrebările incomode.
Iar ironia cea mai fină a situației este că, după ce în documentele reclamate de spital apar acte care par să aibă o relație relaxată cu timpul, antetul și ștampila, ni se explică acum, cu gravitate juridică, faptul că problema reală ar fi presa. Nu documentul refăcut, nu antetul apărut înainte să existe, nu variantele multiple ale aceleiași dispoziții, ci articolul care le-a pus una lângă alta.
Poate că aceasta este, până la urmă, noua doctrină juridică propusă de cazul Mamciuc: nu contează câte versiuni are un act, cât timp publicul nu află de ele. Iar dacă află, se activează imediat un adevărat recital legislativ și, probabil, orice alt text legal care poate fi așezat într-o notificare suficient de apăsată.
Din păcate pentru adepții acestei școli de drept, presa nu este registratura celor care se simt incomodați de propriile explicații și fapte. Iar un articol despre o plângere penală nu devine ilegal doar pentru că persoana menționată în el nu și-a dat consimțământul și ar prefera ca publicul să afle varianta „refăcută”, cu antet actualizat și memorie selectivă.
Practic, după ce se reclamă existența unor documente care par redactate cu anteturi venite din viitor și numerotate ca în filmele cu bucle temporale, fosta șefă de la Juridic a descoperit adevărata dramă juridică a cazului: faptul că presa nu i-a cerut acordul înainte să scrie despre o plângere penală.
E un moment aproape revoluționar pentru dreptul românesc. Dacă teoria ar ține, de mâine hoții ar putea cere ștergerea camerelor de supraveghere pe motiv că nu și-au exprimat consimțământul pentru filmare, iar inculpații ar putea suspenda procesele invocând că nu sunt confortabili emoțional cu rechizitoriul.
Ironia supremă rămâne însă alta: notificarea vine chiar din partea unui jurist. Ceea ce explică, probabil, și de ce documentele din dosar par să funcționeze după reguli inspirate mai degrabă din science-fiction decât din legislație.
În ritmul acesta, următoarea apărare ar putea fi că antetul din septembrie 2023 a ajuns pe documentele din ianuarie printr-o fluctuație spațio-temporală produsă accidental între Compartimentul Juridic și imprimantă.