de Dragoş Huţuleac
Vin şi alegerile, sfârşitul e şi el aproape încă de prin 2000… nici nu ştii ce să mai faci?!? Criza e şi ea colea, războiul la doi paşi, covid-ul nu de mult a apus… jale! Oamenii sunt tot mai singuri. Tot mai izolaţi în bule online care le confirmă aşteptările şi prin asta îi rup total de realitate. Tot online-ul îi „ajută” să aibă o imagine total ireală despre ei înşişi, locul lor în lume şi-i mufează la un sistem valoric care răstoarnă în dânşii tot ce ştiau important despre viaţă. Ajunşi într-o confuzie totală, pică pe capete în depresie, aşa cum picau perjele din perjii bunicii când îi lovea seceta. Numai cele mai sănătoase dintre ele rezistau până la cap şi ajungeau să fie făcute povirlă.
Între oameni nu poate fi vorba de o „secetă” propriu-zisă, ci o de „secetă” de comunicare de la om la om. Până şi eu prefer să „comunic” online, decât să mă văd faţă în faţă cu celălalt. Din comoditate! Deşi uneori îmi lipsesc fizionomia, zâmbetul, atingerea, vocea, ciocnitul paharelor sau molfăitul mâncării, toate astea făcând parte din actul „corect” de comunicare. De la om la om. Prin toate gesturile acestea fizice, ajungi să simţi omul, să te conectezi cu el. Nu prin fibra optică.
Diferenţa între mine şi mulţi alţii este că eu sunt un mare iubitor de singurătate. Mie singurătatea îmi face bine. Mă vindecă şi mă odihneşte. Dar majoritatea oamenilor chiar sunt fiinţe sociale şi se bucură de prezenţa celorlalţi şi au nevoie de ei tocmai pentru a se vindeca şi a se odihni. Doar că îi ţine în loc „Marele Ecran”. Fie că e vorba despre ecranul telefonului, fie de cel al tabletei, al laptopului, computerului, etc. Marele Ecran are capacitatea asta de a te vrăji, de a te face captiv lumii sale. Te închide acolo, fără cătuşe, fără paznici, fără gratii. Îţi oferă doar doze scurte de dopamină, de plăcere, în cel mai comod mod cu putinţă. Iar plăcerea crează dependenţă. Oricât de scurtă ar fi doza, mai vrei o porţie, şi încă o porţie, şi din nou o porţie şi ghici ce?!? Marele Ecran are suficiente resurse pentru pofta ta nestăvilită. Iar tu chiar nu te mai saturi. Şi scrolezi, scrolezi, scrolezi la nesfârşit până când te transformi într-o plantă şi aia artificială. Nu mai eşti om, pentru că nu te mai bucuri de libertatea ta, nu te mai bucuri de judecata ta, nu te mai bucuri de nimic. Stai şi puţi! Viaţa trece pe lângă tine şi te trezeşti că nu ai făcut nimic care să conteze. Pentru tine, zic, nu pentru ceilalţi. Ceilalţi da, contează, dar niciodată la fel de mult ca tine. Pentru că tu, cu tine însuţi, rămâneţi „unul lângă” altul şi dincolo de moarte. Şi când intri în conflict cu tine însuţi, e mai greu decât dacă te-ai lupta cu o legiune întreagă de diavoli. De asta e lumea tristă. De prea multă luptă. O luptă în care nu ar fi trebuit nimeni să intre dacă Marele Ecran nu ar fi monopolizat totul.