de Dragoș Huțuleac
Există un moment în care nuditatea nu mai e despre dorință, ci despre adevăr.
Goliciunea, în forma ei cea mai pură, nu e provocare, ci confesiune. Un fel de spovedanie vizuală, în care omul se așază în fața lumii fără „armură”, spunând: „iată-mă, acesta sunt eu, fără ascunzişuri!”. În artă, nudul nu se arată ca să atragă, ci ca să existe. E o formă de căutare, un exercițiu al vulnerabilității. Pictorul, sculptorul, fotograful, absolut toți caută în trup nu carnea, ci ecoul ei interior. Când privirea trece de epidermă și ajunge la sens, corpul devine limbaj, nu obiect. Acolo, dragii mei prieteni, începe esteticul.
Dar trăim într-o epocă în care fiecare limbaj e forțat să devină marketing. Nudul, ca orice simbol, a fost reciclat în reclamă. A fost smuls din tăcerea atelierului și aruncat pe ecranul telefonului, unde goliciunea nu mai înseamnă revelație, ci performanță. Acolo, trupul nu e vulnerabil, nu e confesiune ci optimizat pentru viralizare. Privirea nu mai contemplă, ci scanează. Și ceea ce odinioară era o punte între privitor și adevăr a devenit o monedă de schimb între utilizator și algoritm.
Nu mai pozăm pentru frumusețe, ci pentru validare. Nu mai pozăm ca să fim înțeleși, ci ca să fim distribuiți.
Am înlocuit ochiul estetic cu ochiul „statisticii”. Câte like-uri, câte accesări, câte comentarii…
Așa a dispărut diferența dintre artă și pornografie: nu în ceea ce se vede, ci în de ce se vede.
Când te dezbraci ca să-ți înțelegi trupul, e estetică, e artă. Când te dezbraci ca să-ți confirmi valoarea, e publicitate. Pornografia e o artă fără întrebări…doar cu răspunsuri rapide.
Rușinea, cea care altădată era măsură, a devenit obstacol. Ne grăbim să o anulăm, ca și cum ar fi dușmanul libertății, dar în lipsa ei totul devine plat, mecanic, previzibil.
Arta fără rușine e doar o formă de exhibiționism sofisticat. Libertatea fără limită e doar o vitrină fără profunzime. Trăim într-o lume în care ne dezbrăcăm tot mai mult, dar ne arătăm, ne descoperim tot mai puțin. Suntem goi, dar nu sinceri.
Expunem trupul, dar ascundem sufletul după filtre și retorică. Ne jucăm de-a arta, dar cerem like-uri ca aplauze. Ne jucăm de-a libertatea, dar trăim din atenție. Nudul adevărat nu e despre „a fi privit”. E despre „a fi înțeles”. Și asta e o nuanță pe care o mai simt doar cei care știu să tacă în fața frumuseții. Pentru ceilalți, rămâne doar spectacolul. O lume care s-a dezbrăcat complet și n-a mai găsit nimic sub haine.