de Dragoş Huţuleac
Știți cum arată școala viitorului? Nu, nu e una în care copiii învață programare la cinci ani și filozofie la șapte. Nici una în care profesorii sunt respectați, iar părinții implicați. Școala viitorului, dacă ne luăm după direcția în care mergem, seamănă mai degrabă cu o combinație între club de joacă, centru de divertisment și parcare emoțională pentru copii. O instituție fără sens, în care învățarea e opțională, iar disciplina e o rușine.
În viitor nu mai predăm nimic. De ce? Pentru că să predai e deja suspect. Înseamnă să presupui că știi mai mult decât copilul. Ceea ce, în lumea nouă, e o ofensă gravă. Copilul nu trebuie „modelat”, ci lăsat liber. Să se exprime, să exploreze, să „experimenteze”. De ce să-i cerem să scrie corect, să gândească logic, să înțeleagă o metaforă? N-are sens. Mai bine îl lăsăm să simtă. Simțirea, chipurile, e totul!
Iar când, totuși, cineva are tupeul să deschidă gura și să predea, să o facă „jucăuș”. Ca să nu-l plictisească. Ca să nu-l traumatizeze. Dacă elevul confundă pauza cu ora, e perfect! Înseamnă că am reușit. Școala nu mai e un spațiu de formare, ci o imensă sală de așteptare cu jocuri pe pereți și table smart pe care nu le mai folosește nimeni.
Notele? Discriminare pură. Cum adică 4? Cum adică „nu a fost atent”? Ai ceva personal cu copilul? De ce nu i-ai dat 10, dacă tot ai voie să alegi? N-ai voie să critici, n-ai voie să corectezi. Totul trebuie să fie încurajator, cald, „safe”. Profesorul devine un clovn didactic, care între glume și desene pe flipchart trebuie să mimeze că predă ceva. Dacă nu, intervine părintele, specialist în educație, gramatică și NASA, care îți explică ce faci greșit.
S-a zis și cu materia grea. Logica? Oprimă. Gramatica? Plictisește. Matematica? Nu „rezonează” copilul. Istoria? E cu morți. Mai bine vorbim despre TikTok, despre cum te simți azi și despre „realizările personale” ale influencerilor. Important e să fie copilul fericit. Să nu plângă. Să nu se plictisească. Să nu obosească. Școala viitorului, dragii mei, nu mai educă, ea păzește. Supraveghează. Face „serviciu de gardă”.
Sună absurd, nu? Problema e că… nu e. Suntem pe muchia acestui model. Iar fiecare nou „proiect pilot”, fiecare reformă gândită în birourile cu sticlă fumurie, ne împinge mai aproape. În loc de o reformă care să recupereze prestigiul educației, avem o „revoluție” tăcută care o desființează.
Pentru că, în realitate, școala care nu formează caractere, minți și inimi e o banală clădire. Atât. Și când ultimul profesor bun își va lua lumea-n cap, iar ultimul copil curios se va sătura de „joculețe”, poate o să ne trezim. Poate. Dar atunci va fi prea târziu. Și o să ne întrebăm, cu voce joasă, uitându-ne la băncile goale: „Unde am greșit?” Răspunsul o să vină, tăios: peste tot!