Pe 24 februarie 2022 președintele rus Vladimir Putin declanșa cel mai mare conflict militar din Europa de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. A fost o decizie care avea să spulbere mitul „celei de-a doua armate a lumii” și declanșeze o tragedie umanitară de proporții colosale în Ucraina.
Cotidianul american The Washington Post a fost cel care anunța în premieră pe 30 noiembrie 2021, pe baza unor imagini din satelit și surse din comunitatea de informații a Statelor Unite, că Rusia masează din nou trupe de-a lungul graniței sale cu Ucraina, la 8 ani după anexarea ilegală a Crimeii și declanșarea războiului separatist din Donbas.
Informația a stârnit imediat îngrijorare în cancelariile occidentale și la Kiev, dar ea a fost negată la scurt timp de către ministerul ucrainean al Apărării. Oficialii de la Kiev au revenit însă apoi asupra dezmințirii, confirmând că serviciile de informații ale țării au detectat în jur de 90.000 de trupe ruse în apropierea graniței comune. Numărul avea să crească în lunile următoare.
Pe 12 noiembrie Statele Unite au tras un prim semnal de alarmă, oficiali de la Washington avertizând explicit că Rusia se pregătește de o invazie. Pe atunci un nume necunoscut publicului internațional, generalul Kirilo Budanov, șeful serviciului de informații militare al Ucrainei, avertiza la rândul său pe 21 noiembrie într-un interviu acordat Military Times că Rusia se pregătește să atace Ucraina până la sfârșitul lunii ianuarie.
Avea să greșească estimarea cu doar o lună.
Conducerea politică de la Kiev nu părea însă convinsă că președintele rus Vladimir Putin ar putea recurge la un asemenea gest nebunesc. După cum avea să dovedească istoria, liderii politici de la Kiev, inclusiv președintele Volodimir Zelenski, s-au înșelat.
Vladimir Putin se pregătește de război
Primul semnal public dat de Putin că trupele rusești nu s-ar afla la granița ucraineană doar pentru „exerciții militare” a venit pe 14 decembrie 2021, când liderul de la Kremlin a cerut negocieri „imediate” cu NATO şi SUA privind garanţiile pe care Rusia le dorea pentru securitatea sa, pe fondul tensiunilor cu Ucraina pe care chiar Moscova le-a creat.
Trei zile mai târziu, ministerul rus de Externe publica revendicările Rusiei. Printre acestea se numărau nu doar excluderea posibilității ca NATO să se extindă și să primească Ucraina în alianță, ci și ca toate trupele acesteia să fie retrase din Europa de Est din statele deja membre, inclusiv România, Polonia și Bulgaria.
Analiștii nu s-au pus de acord nici până în ziua de azi ce a încercat Putin cu aceste revendicări, dacă ele au vizat doar crearea unei justificări pentru a invada Ucraina, sau dacă președintele rus chiar a crezut că poate să obțină unele concesii de la NATO în privința punctelor ce nu erau atât de clar inacceptabile. Cert este că Kremlinul s-a declarat nemulțumit de răspunsul Statelor Unite și al NATO.
Îngrijorările au crescut în luna ianuarie, când Rusia a început să trimită trupe în Belarus pentru „exerciții militare comune”. Până pe 10 februarie peste 30.000 de trupe ruse, precum și avioane de luptă, ajunseseră în Belarus, la granița de nord a Ucrainei. Acestea aveau să joace un rol crucial în săptămânile care au urmat.
Situația s-a deteriorat brusc mai târziu în cursul lunii când, într-un discurs delirant ținut pe 21 februarie, Putin a recunoscut de facto independența așa-ziselor „republici populare” Donețk și Lugansk proclamate de separatiștii pro-ruși în regiunea Donbas din estul Ucrainei. Imediat după aceea el a ordonat ca armata rusă să intre în aceste teritorii ucrainene pentru a „menține pacea”.
Doar o zi mai târziu președintele Rusiei anunța că a recunoscut suveranitatea separatiștilor asupra întregului teritoriu al regiunilor Donețk și Lugansk, nu doar asupra a zonelor pe care ei le controlau.
Războiul bătea la ușă.
Dovezi apărute ulterior au arătat însă că Putin înregistrase mesajul video cu declarația sa de război împotriva Ucrainei încă din seara zilei de 21 februarie, când i-a primit la Moscova pe liderii separatiștilor.
Începe „operațiunea militară specială”
Citită în dimineața zilei de joi, 24 februarie, la 05:48 ora Moscovei de către un Putin aşezat în spatele biroului său de lemn de la Kremlin, declarația de război a Rusiei vorbea de „denazificarea” și „demilitarizarea” Ucrainei, cuvinte care aveau să fie repetate de propaganda rusă timp de luni de zile.
„Am luat decizia pentru o operaţiune militară specială”, a spus Putin, o altă sintagmă devenită obligatorie în Rusia.
Adresându-se direct soldaților ucraineni, președintele rus le-a cerut să depună armele, dându-le asigurări că vor putea „părăsi câmpul de luptă fără impedimente”. Nu a fost ascultat.
Războiul a început cu bombardamente masive și atacuri cu rachete ale forțelor ruse împotriva marilor orașe ucrainene, obiectivelor militare și de infrastructură trasate de comandamentul militar de la Moscova probabil cu luni în urmă.
La orele după-amiezii trupele ruse au intrat în regiunea Kievului, grație culoarului terestru oferit în nordul Ucrainei de către dictatorul bielorus Alexandr Lukașenko, care a permis armatei lui Putin să atace de pe teritoriul țării sale și forțelor aeriene rusești să folosească bazele aeriene bieloruse.
În capitala ucraineană a început haosul, civilii încercând să găsească adăpost în metrou sau să fugă din oraș, în timp ce guvernul lui Zelenski și comandanții săi militari depuneau eforturi să înțeleagă amploarea situației. Rusia atacase pe toate fronturile, așteptându-se la o victorie ușoară, după cum avea să se dovedească mai târziu.
Joi seara consilierul prezidențial Mihailo Podoleak anunța că trupele ruse au ocupat centrala nucleară Cernobîl. Anunțul privind ocuparea Insulei Șerpilor, vitală pentru protejarea exporturilor maritime ale Ucrainei, a venit câteva ore mai târziu. Însă gestul de frondă al grănicerilor ucraineni de aici a devenit în lunile care au urmat cel mai puternic simbol al rezistenței ucrainene.
Printre cele mai intense lupte duse în prima zi a războiului au fost cele de la aeroportul Hostomel de lângă Kiev, forțele aeriene ale Rusiei lansând aici o operațiune cu elicoptere și trupe aeropurtate demnă de manualele de război. Analiștii militari au notat ulterior că succesul forțelor ucrainene în a apăra acest aeroport strategic a avut un rol decisiv pentru cursul războiului.
Dacă Hostomelul cădea, era foarte probabil să îi urmeze Kievul. În schimb, deși forțele speciale ruse Spețnaz au reușit pentru scurt timp să ajungă pe străzile capitalei ucrainene, grosul armatei de invazie alocate să o cucerească a rămas împotmolit timp de săptămâni de zile la zeci de kilometri nord-vest de Kiev.
Însă pe fronturile din estul și sudul Ucrainei forțele lui Putin avansau rapid, în pofida rezistenței a armatei ucrainene și a curajului incredibil de care au dat dovadă în unele locuri civilii ucraineni care au ieșit cu brațele goale în fața tancurilor și blindatelor rusești pentru a încerca să le oprească.
Armata rusă abandonează planurile de a cuceri capitala Ucrainei
În cele din urmă opoziția apărătorilor ucraineni, atacurile repetate cu drone Bayraktar TB2 și sisteme antitanc Javelin împotriva coloanelor blindate ruse, dar și marile lacune de care a dat dovadă comandamentul militar de la Moscova în ceea ce privește pregătirea logistică a invaziei, au dus la stagnarea ofensivei.
Primul moment uriaș de respiro pentru conducerea Ucrainei a venit însă abia la sfârșitul lunii martie, când armata rusă a anunțat „reducerea drastică a activității militare” în zonele Kievului și Cernihivului. Rusia a încercat să acopere acest eșec prin a lega decizia de discuțiile de pace ce aveau loc la momentul respectiv în Turcia.
Deși anunțul a fost privit inițial cu scepticism, în zilele următoare a devenit evident că armata rusă își retrage într-adevăr forțele din aceste regiuni.
Însă tot zilele care au urmat anunțului făcut de ministerul rus al Apărării pe 29 martie au scos la iveală amploarea masacrelor comise de armata rusă în teritoriile pe care reușise să le ocupe. Pe 2 aprilie trupele Ucrainei eliberau orașul Bucea din regiunea Kievului, descoperind atrocitățile cărora le-au căzut victime civilii ucraineni în timpul ocupației.
Masacre similare au fost descoperite la Irpin și în alte localități. În timp ce aceste crime au fost comise în spatele frontului, departe de ochii opiniei publice internaționale, un atac al forțelor ruse din luna aprilie a șocat întreaga lume.
Pe 8 aprilie două rachete rusești au lovit o gară din Kramatorsk, oraș aflat în regiunea Donețk, ucigând zeci de civili care încercau să fugă de război și rănind peste 100 alții. Majoritatea celor care așteptau în gară să plece înaintea unui nou atac al armatei ruse erau femei și copii.
„Este răul fără limite”, descria președintele ucrainean Volodimir Zelenski atacul. Aveau să urmeze și altele îndreptate de forțele armate ruse împotriva civililor ucraineni, în văzul întregii lumi.
Moscova fie le-a negat, fie a spus că au vizat „ținte militare” legitime. Scufundarea pe 14 aprilie a navei amiral „Moskva”, mândria flotei Mării Negre, nu a putut fi însă ascunsă opiniei publice din Rusia, deși a fost pusă inițial de propaganda de la Moscova pe seama „mării furtunoase”.
Rusia schimbă strategia de război
În cursul primăverii și a primelor luni de vară comandamentul militar de la Moscova a decis să schimbe strategia. Devenise evident că forțele ruse epuizate nu mai pot susține o ofensivă pe scară largă, cu atât mai puțin una pe toate fronturile.
Primul obiectiv a fost finalizarea cuceririi Mariupolului, orașul-port strategic de la Marea Azov pe care forțele ruse îl încercuiseră încă din data de 5 martie, dar care se încăpățâna să rămână un ghimpe în coasta armatei lui Putin din sudul Ucrainei, ținând pe loc trupe pe care Moscova le dorea trimise în direcția Nikolaevului și apoi a Odesei.
Rezistența eroică a pușcașilor marini din Mariupol și a regimentului Azov, în timp ce forțele ruse distrugeau orașul clădire cu clădire, a făcut înconjorul presei internaționale timp de mai bine de 3 luni. Unitățile separatiștilor pro-ruși ce luptau alături de armata Moscovei la Mariupol au revendicat în cele din urmă cucerirea zonei portuare a orașului pe 11 aprilie.
Pușcași marini ucraineni au mai rămas însă pe poziții câteva zile, înainte de a se preda sau a face joncțiunea cu militarii regimentului Azov ce apărau zona uzinei Azovstal. Rezistența avea să continue în buncărele de sub uzină până la jumătatea lui mai, când ultimii apărători ai Mariupolului au depus armele după ce au rămas fără muniții și provizii.
În următoarele două luni forțele Moscovei și-au folosit superioritatea covârșitoare în ceea ce privește artileria ca parte a unei noi faze a războiului. Deși greu, comandamentul militar de la Moscva părea să își fi învățat lecția: imaginile cu coloane blindate rusești decimate de dronele Bayraktar sau surprinse în ambuscade de forțele ucrainene au dispărut aproape cu totul.
În schimb, armata rusă a trecut la bombardarea sistematică a oricăror poziții ucrainene înainte să încerce măcar să avanseze. Obiectivul oficial devenise cucerirea întregului teritoriu al regiunilor Lugansk și Donețk. Site-ul de investigații Meduza scria însă în premieră pe 9 iunie că Vladimir Putin ar fi decis anexarea tuturor teritoriilor ucrainene ocupate, nu doar a celor două pe care le-a folosit drept pretext pentru declanșarea războiului.
Însă pentru moment eforturile erau concentrate asupra Donețkului și Luganskului. Artileria rusă a transformat fronturile ucrainene de aici într-un veritabil iad, deși progresul a fost unul lent și cu pierderi grele. Dar noua strategie a funcționat.
Pe 25 iunie forțele ruse reușeau să ocupe în totalitate orașul Severodonețk din regiunea Lugansk, iar pe 3 iulie ministrul Apărării Serghei Șoigu îl informa personal pe Putin că Liscianskul, ultima localitate majoră controlată de forțele ucrainene în această regiune, a căzut. „Eliberarea” uneia dintre cele două regiuni revendicate de separatiștii pro-ruși era finalizată.
HIMARS-urile americane intră în scenă
Însă în timp ce Rusia își concentra eforturile asupra estului Ucrainei, două evenimente cruciale aveau loc în altă parte. După luni de îndoieli, ezitări și temeri din partea administrației democrate de la Washington, pe 23 iunie la Kiev ajungea primul lot de lansatoare multiple de rachete HIMARS, o marcă „made in the USA”.
„Vara va fi fierbinte pentru ocupanții ruși. Și ultima pentru unii dintre ei”, afirma la momentul respectiv ministrul ucrainean al Apărării Oleksii Reznikov. Avea să se dovedească ceea ce americanii ar numi „an understatement”.
Mai la sud, conducerea armatei ruse anunța pe 30 septembrie că își retrage garnizoana de pe Insula Șerpilor „în semn de bunăvoință” față de Kiev. A fost o declarație care avea să fie ridiculizată pe larg nu doar în Ucraina, ci și în platourile unor televiziuni de la Moscova în condițiile în care nemulțumirea față de ritmul lent în care evoluează „operațiunea militară specială” creștea.
Ministerul rus al Apărării a uitat să menționeze numeroasele atacuri lansate de forțele ucrainene asupra stâncii din Marea Neagră în săptămânile premergătoare evacuării. Pe 4 iulie ucrainenii își înfigeau din nou drapelul pe Insula Șerpilor. Alungarea rușilor de aici nu a reprezentat doar un imbold uriaș pentru moralul ucrainenilor, ci a și redeschis drumul către reluarea exporturilor agricole ale țării.
Pe plan militar însă rolul HIMARS-urilor americane avea să fie incomparabil mai important.
Deși rachetele furnizate Ucrainei de SUA pentru ele erau doar de rază medie, acestea au permis forțelor ucrainene să lovească adânc în spatele liniilor inamice, țintind depozitele de muniții și carburanți, nodurile logistice ale trupelor ruse și infrastructura necesară aprovizionării acestora.
Atacurile au început aproape imediat, ele provocând rapid consternare în rândul bloggerilor militari ruși, corespondenților de război ai Rusiei și propagandiștilor de la Moscova. „Ora HIMARS”, o referință la faptul că majoritatea atacurilor din perioada respectivă aveau loc noaptea în jurul unei anumite ore, a intrat în vocabularul soldaților ucraineni și a devenit o memă virală pe rețelele de socializare.
Podul Antonovskiy de peste Nipru, crucial pentru aprovizionarea trupelor ruse aflate pe malul de vest al râului, a fost una dintre țintele predilecte ale atacurilor cu HIMARS, fiind scos din uz încă de la sfârșitul lunii iulie. La Moscova neliniștea creștea.
Practic a doua parte a verii și începutul toamnei a marcat o nouă fază a războiului din Ucraina, de data aceasta una favorabilă Kievului.
Ucraina iese la atac
În luna august încep și primele explozii la baze militare rusești din Crimeea. Dacă la început Rusia a pus incendiile și exploziile de pe teritoriul său sau a celui pe care îl controlează pe baza „neglijenței” militarilor ei sau a „efectului de lupă”, propaganda rusă începe treptat să admită că ele sunt rezultatul atacurilor sau activităților de sabotaj ucrainene.
Se pregătea terenul pentru decretarea „mobilizării parțiale”, dar aceasta avea să vină abia o lună mai târziu.
Înainte de asta, pe 29 august, după ce sistemele HIMARS au fost folosite săptămâni la rând pentru a toca sistematic țintele „moi” din spatele liniilor construite de armata rusă în Herson, presa ucraineană anunța o veste bombă: mult așteptata ofensivă din sudul țării a început.
Confirmarea a venit de la biroul lui Zelenski, dar într-un mod indirect: Mihailo Podolyak, unul dintre cei mai apropiați consilieri ai președintelui ucrainean, cerea un „blackout mediatic” cu privire la operațiunile militare din sudul țării, pentru a nu oferi informații apărătorilor ruși.
Urmează zile și săptămâni în care singura imagine cu privire la ce se întâmplă în Herson poate fi construită din frânturi de informații și înregistrări video apărute pe rețelele de socializare, actualizările eclectice oferite de armata ucraineană cu privire la fronturile pe care se duc lupte și comunicatele seci publicate de ministerul rus al Apărării cu privire la locurile în care ar fi „zdrobit” noi atacuri ucrainene.
Apar speculațiile că ofensiva a eșuat, dar că Kievul nu vrea să admită asta. Soldații ucraineni le vorbesc puținilor corespondenți străini cărora le este permis accesul în apropierea frontului din sudul țării despre pierderile uriașe pe care le-au înregistrat în condițiile în care armata rusă a construit aici multiple linii defensive susținute de poziții fortificate întărite.
Apoi, pe 10 septembrie, ceva cu totul neașteptat se întâmplă la sute de kilometri distanță: frontul rusesc din Harkov, regiune din nord-vestul Ucrainei în care luptele pe scară largă încetaseră din martie, se prăbușește catastrofal. Pozițiile ruse se evaporă ca un castel de nisip măturat de valuri.
Ceea ce pare să fi fost mai degrabă o ofensivă susținută a ucrainenilor de a sonda liniile defensive ale armatei ruse duce la avansuri rapide de zeci de kilometri în contextul în care comandamentul militar de la Moscova transferase de aici zeci de unități în așteptarea ofensivei din Herson, lăsând goluri uriașe în apărarea din nord-vestul Ucrainei.
Soldații ruși intră în panică și în multe locuri își abandonează blindate și tancuri în stare perfect funcțională, încercând să fugă pe jos pentru a nu fi țintiți de artileria coordonată din drone a armatei ucrainene. Ucraina se laudă cu numărul nesperat de „trofee” capturate. Este de departe cea mai mare victorie a sa.
Rusia în schimb decretează mobilizarea parțială și organizează pe repede-înainte anexarea teritoriilor ucrainene ocupate, în speranța că aducerea lor sub protecția umbrelei nucleare a Moscovei va descuraja noi atacuri ucrainene. Nu a funcționat.
Trei umilințe pentru Vladimir Putin
Pe 1 octombrie are loc o nouă victorie ucraineană, mai mică, dar de un simbolism puternic: forțele sale reușesc să elibereze orașul cheie Lîman din regiunea Donețk. Trupele ruse s-au retras rapid din oraș la doar o zi după ce Vladimir Putin proclamase cu mare fast la Moscova alipirea la Rusia a regiunilor Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie.
Umilința e atât de mare încât nici televiziunile rusești nu mai încearcă să o ascundă iar, cuplată cu dezastrul recent din Harkov, îi face pe propagandiștii din platouri să intre în vrie. Nu așa trebuie să decurgă o „operațiune militară specială”.
Doar două zile mai târziu, ucrainenii reușesc să străpungă și frontul din Herson, avansând 40 de kilometri în doar 24 de ore, după mai bine de o lună de lupte statice de uzură fără progrese notabile. Autoritățile de ocupație instalate de ruși aici încearcă să dea asigurări că situația este sub control, uneori cu accente ridicole, dar în cele din urmă cer Moscovei pe 10 octombrie să evacueze populația civilă din regiune.
Între timp în Rusia izbucnește un scandal național legat de modul în care este organizată mobilizarea parțială ordonată pe 30 septembrie, cea mai mare după al Doilea Război Mondial. Rețelele de socializare și canalele de Telegram populare în Rusia sunt inundate de relatări privind neregul și încorporarea unor bărbați care nu ar fi trebuit să fie chemați la război.
Putin însuși este nevoit să admită că au fost comise „greșeli” și anunță că a semnat un decret care să corecteze situația. Va urma însă un alt val de nemulțumiri, cel al recruților ruși care se plâng de echipamentul primit, condițiile în care sunt ținuți și pregătirea de care au parte.
În Herson însă ofensiva ucraineană pare să fi ajuns din nou în impas. Sosirea „rasputiței”, faimosul sezon ploios care face drumurile impracticabile și despre care numeroși istorici afirmă că a salvat Rusia și în al Doilea Război Mondial, a venit din nou în ajutorul Moscovei. Vehiculele blindate ale ucrainenilor se împotmolesc în noroi iar apărătorii ruși au parte de un moment de respiro.
Va fi însă de scurtă durată.
Conducerea militară de la Moscova anunță pe 9 noiembrie că își va evacua trupele de pe malul de vest al râului Nipru în Herson, abandonând și capitala regională omonimă care se află aici. Retragerea este finalizată două zile mai târziu. Trupele ucrainene intră în Herson pe 11 noiembrie, eliberând orașul după mai bine de jumătate de an de ocupație rusească. Bucuria localnicilor este fără margini.
Pierderea Hersonului a reprezentat încă un regres umilitor pentru Moscova și Putin: acest oraș era singura capitală regională a Ucrainei pe care forțele ruse reușiseră să o cucerească după declanșarea invaziei. Capitalele regiunilor Donețk și Lugansk erau sub controlul separatiștilor ruși înainte de declanșarea „operațiunii militare speciale”, fiind ocupate în timpul luptelor declanșate după anexarea Crimeii în 2014.
Iar de Crimeea se leagă și ultima umilință a lui Vladimir Putin, cea pe care a resimțit-o foarte probabil ca pe un afront personal. În data de 8 octombrie pe Podul Kerci avea loc o explozie care îl scotea din folosință. Acest pod cu o lungime de 18 kilometri a fost construit după anexarea Crimeii, fiind considerat cea mai mare realizare în materie de infrastructură din timpul mandatului lui Putin.
Necesar pentru aprovizionarea cu apă potabilă a peninsulei, el a fost inaugurat personal de președintele rus în pe 15 mai 2018, când a vorbit despre „o zi excepțională, de sărbătoare, istorică pentru Rusia”. „În mai multe momente ale istoriei, chiar și sub țari, oamenii au visat ca acest pod să fie construit. Au încercat din nou în anii 1930, 1940, 1950 și, în sfârșit, grație muncii și talentului vostru, acest miracol are loc!”, a clamat el.
FOTO: Sergei Supinsky / AFP / Profimedia Images
Rusia trece la atacuri de răzbunare, frontul „îngheață”
La o zi după explozia care a scos din uz Podul Kerci, Putin a acuzat personal Ucraina de atacarea acestuia, vorbind despre „un act terorist” planificat de Kiev și pus în aplicare de serviciile sale speciale.
O zi mai târziu, pe 10 octombrie, Kievul și orașe din întreaga Ucraină au fost țintite de un atac masiv cu rachete. Loviturile au avut loc la orele dimineții, când oamenii mergeau la muncă, pentru a maximiza numărul de victime în rândul civililor. După-amiaza, Putin a ieșit din nou la rampă ca să revendice un atac de răzbunare pentru lovitura asupra Podului Kerci.
Atacurile cu rachete și drone kamikaze primite din Iran au continuat, țintind orașele ucrainene și infrastructura energetică a țării în pragul, și apoi în mijlocul iernii. Nici Moscova, nici propagandiștii săi, nu mai încercau să susțină că Rusia nu lansează atacuri de terorizare a civililor ucraineni.
Pe front, în pofida opiniilor unor analiști militari că sosirea frigului nu va duce neapărat la „înghețarea” frontului, luptele au devenit unele statice. Practic singurul avans notabil înregistrat de vreuna dintre cele două părți în ultimele luni a fost reprezentat de cucerirea orașului Soledar de către mercenarii Wagner în ianuarie.
În alte stadii ale războiului ocuparea acestui oraș fără vreo importanță strategică din regiunea Donețk ar fi intrat probabil la categoria „diverse”. Este emblematic însă pentru rezultatele înregistrate în Ucraina de „a doua armată a lumii” că și acest atac, și cel general în direcția Bahmut, au fost susținute de gruparea Wagner cu zeci de mii de deținuți recrutați de mercenarii lui Evgheni Prigojin în penitenciarele rusești.
La un an după ce Vladimir Putin a declanșat cel mai mare război de agresiune în Europa de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Ucraina încă rezistă, acum impulsionată și de perspectiva primirii tancurilor promise de statele occidentale.
Însă costul plătit a fost unul enorm: orașe întregi rase de pe fața pământului, pierderi materiale incalculabile, milioane de persoane strămutate, zeci de mii de soldați pierduți și mii de civili uciși în timpul conflictului.
Cu Kievul afirmând acum că nu va accepta nimic altceva decât eliberarea tuturor teritoriilor sale, inclusiv a Crimeii ocupate în urmă cu aproape un deceniu, și Vladimir Putin continuându-și discursurile belicoase tot mai delirante, deocamdată nu se întrevede vreo perspectivă a încheierii războiului.
Sursa material Hotnews.ro.