de Dragoș Huțuleac
Tocmai am terminat de citit articolul lui Vasile Ernu „Depresia, acest chip al veacului”. Rareori mi-a fost dat să rezonez atât de mult cu text. Asta pentru că ceea ce surprinde el, observ şi eu în societate. Trăim într-o lume tristă, în care am învăţat extrem de bine să mimăm fericirea. E vorba despre o tristeţe pe care mulţi nu reuşesc să şi-o explice. Pentru că, în ciuda faptului că au de toate, se simt incredibil de neîmpliniţi, incredibil de singuri, incredibil de neînţeleşi. Inclusiv cunoscuţi de-ai mei au nevoie de antidepresive sau somnifere pentru a trece cu bine peste zi sau peste noapte. Pe dinafară, par a fi extrem de împliniţi, dar ei cu gura lor recunosc că dacă ar fi împliniţi, n-ar mai avea nevoie de pastile. Şi ca nişte copii neştiutori, se întreabă „De ce?” De ce li se întâmplă asta. Şi culmea e că cei care iau antidepresive sau somnifere sunt cumva norocoşi. Recunosc că au o problemă şi o tratează cu pastile. Dar sunt alţii care nu recunosc că au o problemă şi îşi îneacă durerea făcând abuzuri de alcool, ţigări, droguri, viteză, abuzuri verbale etc… practic fac orice să-şi distragă atenţia de la problema avută să nu înnebunească. Pentru că e o tristeţe grea ca o cortină de catifea a unui teatru părăsit. Iar cel mai trist este că am lăsat-o moştenire şi copiilor noştri.
„De unde vine? Nu e simplu de dat un răspuns. Dar e clar că vine mai ales din felul de societate pe care am construit-o: fără orizont de sens, fără comuniune umană, mult prea individualistă, mult prea întoarsă spre sine, spre plăcere, spre consum, spre acumulare pentru sine. Adică s-a strâns un cumul de factori sociali, economici, politici, existențiali care au afectat profund fibra umană (…) Adică ei (copiii n.r) au înțeles că au fost abandonați total pentru că fuga noastră a fost o fugă teribilă după lucruri, acumulări, reușite. Pentru ei nu avem timp pentru că trebuie să le oferim lucruri. Nu mai e timp pentru om, pentru celălalt. Puterea acestui veac monstru este consumul timpului nostru – l-am dat chiar în credit. Copiii au fost abandonaţi şi îngropaţi în lucruri, ca formă de recompensă a abandonului. Abandonaţi în singurătate.” Asta observă domnul Vasile Ernu şi are perfectă dreptate.
De ani de zile în societatea românească (şi nu numai) „a fi” a fost înlocuit cu „a avea”, iar în mentalul colectiv s-a împământenit ideea că tu, ca om, te defineşti prin ceea ce ai, nu prin ceea ce eşti. Iar asta se vede extrem de bine în dialogurile purtate şi în apetitul extraordinar pentru cumpărături.
Pentru că suferindul nostru crede că-l definesc hainele de firmă, maşina cea mai scumpă, casa cea mai scumpă, vacanţele cele mai scumpe, tot ce e scump îl atrage pentru că numai aşa se minte pe sine că are valoare. Dar în sinea lui ştie că nu-i aşa şi tânjeşte după mămăliga aia coaptă pe plită şi frecată cu usturoi din copilărie. Tânjeşte după simplitatea vieţii avute înainte de a-şi vinde liniştea pe o haină de firmă. Dar nu acceptă această realitate. Şi se dă peste cap să acumuleze şi mai mult, să epateze şi mai mult… iar timpul trece. Rămâne cu tot mai puţină viaţă, iar respectul ăla adevărat pe care şi-l doreşte cu nesaţ, aprecierea pe care şi-o doreşte cu ardoare, nu vine. Şi uite aşa se duce naibii echilibrul şi liniştea sa sufletească, dar, cu toate astea, continuă se se autodistrugă cu fermitate şi perseverenţă. Să-i urăm succes!