clubul de la roma 000

CLUBUL DE LA ROMA, județul Botoșani

„Clubul de la Roma este o organizație de tip bazin gândirist, reuniune de creiere – think tank …” (Wikipedia)    (!!!)

Ce va să zică asta, stimate cititor? Mergem pe definiția de mai sus, de organizație de tip gândirist și scoatem, în foileton, eventual, diferite cugetări și reflecții pe marginea unor situații, imagini, documente, pe care le vom aborda din unghiuri inedite, inclusiv unele aparent frivole…

Chiar dacă va fi surprinzator, bănuim, vom vorbi inclusiv de bine, sine ira et studio, vom face, deci, și miștouri agreabile, atâta cât ne pricepem și noi… Însă, ca de obicei, nu vom ezita să depășim limitele ipocriziei, în afara decenței naturale populare nu vom face economie de cuvinte, noi vorbim și scriem așa cum vorbiți și scrieți dvs., cu respect pentru limba română aflată acum la o intersecție grea a existenței sale, însă fără să exagerăm, să ne încurcăm în pudibonderii și capcane ale conformismului ipocrit…

De ce „Clubul de la Roma”? Tocmai pentru că și noi avem o Roma, în județul Botoșani, de unde ne-au venit  destui gândiriști care ne învață acuma cum e cu Bucovina, ce face ea, ce n-a făcut, o ceartă, o laudă, ei știu cum e să fii bukowinean din Bukowina geografică care există, nu-i așa, din 1392, alte cele, este vorba, deci, de un bazin gândirist din care ne revendicăm și noi și nu avem nimic împotrivă dacă se mai revendică și alții !

Cu ce să începem în bazinul nostru gândirist, pe canicula asta, dacă nu cu tema națională inevitabilă a deșteptării din somn?

Fapt strict autentic relatat chiar de protagonist, român neaoș/verde, din județul Bistrița-Năsăud, că dacă nici ăia n-or fi români, atunci cine?

Deci, Ion vine duminica de la birt într-o stare de agregare care este descrisă în diferite feluri: ca lemnu’, țapăn de bat, beton, drept ca fularul lăsat liber, alte dulcețuri… Cade lat și doarme, luni dimineața cineva trage de el:

– No, scoală, Ioane, meri la lucru, mă!  Ion nimic…

– Scoală, că-i lunea, că doară nu te-am pus eu să bei ca vaca, mă! Ion mornăie ca ursu’  dar își vede de somnul său..

–  Scoală-te, Ioane, meri la lucru, să faci bani de băut, mă! Ion pare vădit deranjat..

–  No, meri în ***a mea ! Pauză de o secundă-două…

–  Da’ eu mi-s mumă-ta, mă !

–  No ș-apăi! zice Ion și se întoarce pe partea cealaltă…

 Să legăm această scurtă abordare populară gândiristă cu episodul  numărul 1, vezi mai jos, așa:

       PART ONE

DEȘTEAPTĂ-TE / TREZEȘTE-TE, ROMÂNE !

clubul de la roma 001

Dialogul ciobanului român cu numita Miorița:

Stăpâne, stăpâne,                                                    

Mai cheamă ș-un câne,

Ca să dormi, române,

De azi până mâne,

Aici, lângă stâne…

Textul de bază al actualului imn al României, așa cum apare în volumul ”PARNASUL  ROMÂN”, culegere de poesii. BRAȘOV, Tipografia și editura ALEXI, 1892

clubul de la roma 002

 

clubul de la roma 003

Se observă că strofa are un pregnant caracter imperativ, este un ordin – scoală-te române! Deci este clar că românul dormea, inclusiv la vremea aceea, somnul era indus de către „barbarii cei tirani”, somn greu, somnul „cel de moarte”, momentul era, la 1892 ca și la 1848, decisiv și ireversibil – „acum ori niciodată” să se scoale (ordin!), însă nu oricum să se scoale/deștepte, ci cu anumite intenții, aplecare spre acțiune decisivă, anume ca să-și procure un statut la care să se închine și adormitorii, cruzii săi dușamni, care să zică: „…da, a dormit ăsta ce-a dormit, dar și când s-a sculat! Mă închin, atâta am putut noi !….

Să reținem, de etapă, că în limba română, a fi deștept însemna, deci, înainte de toate, să fii treaz! Somnambulismul națiunii este prezumat, deci, din cele mai vechi timpuri, multe am fi făcut noi dacă eram deștepți, adică  treji…

Să nu uităm că o legendă istorică evocată discret îi pune în spate Marelui Preot Deceneu al dacilor o interdicție a consumului excesiv de vin în care se complăceau dacii, ceea ce a impietat asupra potențialului militar al strămoșilor noștri, surprinși, hmm, cam tehui de către romani!

De aia barbarii cei tirani ne-au adâncit în acest somn național din care ne străduim și acuma să ieșim, ca să ceva, încă nu știm ce, deoarece pare că este important și la ce oră te trezești, că dacă te scoli din somnul  cel de moarte în zori de zi, la ora 11:00, ăla ești, găsești oportunitățile, cumva, luate de alții, mai puțin somnoroși…

Iar, dacă asculți cum cântă fotbaliștii noștri imnul oficial al statului, care are textul de mai sus, pus pe o muzică care ar indica, mai degrabă, un marș pe timp de caniculă, îți dai seama că nu mai este nimic imperativ, este doar o lamentație, o lălăială – hai, măi, române, scoală-te, mă, că avem treabă, of, of… O litanie și un elogiu al lipsei de chef, e mai bine să te scoli, să te deștepți, nu numa’ că dormi, dar mai și sforăi, mă! Uneori iese o miorlăială, imnul se încalecă cu zumzetul inegal al publicului care nu știe textul, sunt probleme chiar pe la armate, cum să pui stângul pe tobă, pe o plângere prealabilă de sute de ani, pe un autodenunț?

De fapt, cântecul pus pe note de către Anton Pann, pe versurile lui Andrei Mureșanu, este un  cântec  din registrul grav al memoriei colective, mari și grele momente ale națiunii, de la 1848 încoace, au fost însoțite de sonoritățile sale, nici nu contează dacă se pretează la pas de defilare sau la tonalități și sintagme imperative, este cel care s-a cântat la revoluții, la războaie, la opresiune, la ruperea lanțurilor… Numai poezia lui Radu Gyr  ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!” îi poate sta alături :

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Cum a fost înainte ca „Deșteaptă-te, române!” să devina imn național? Cu tot respectul, imnul regal („Trăiască regele”) era și tern și zglobiu spre oțios, nu se compară cu imnurile oficiale ale unor monarhii europene, orice englez, din orice mediu social, cântă cu fervoare „God save the Queen”, este poate cel mai frumos imn din lume, dacă nu am ști că, întotdeauna, cel mai frumos imn este al țării tale…

Vine tare din urmă imnul Germaniei, idealul lor național a fost, încă de pe vremea lui Bismark, să fie “Deutschland, Deutschland über alles” (“Germany, Germany above all”), același imn s-a cântat și sub Wilhelm al II-lea dar și sub Hitler și se cântă și acuma, doar aparent surprinzător, imnul trebuie să fie reprezentativ pentru idealurile și pentru substanța nației, este sau nu este mobilizator, este sau nu este catalizator al unor energii profunde ale subiecților de drept… La fel, în „La Marseillaise” recunoaștem ușor spiritul flamboiant al poporului francez, geniul său nu numai cultural dar și politic, nu avem nici o îndoială că ziua gloriei a sosit, haideți copii ai patriei, să mărșăluim, batalioane… Totul este simbolic, nu este nici un îndemn la război, este doar  o incitare a orgoliului național căruia i se propun standardele cele mai ridicate…

Bine, când te uiți la câte o manifestare sportivă și asculți imnul vreunei  țări  mai puțin apropiate nouă, chiar dacă nu înțelegi limba, din tonalități, cam pricepi despre ce este vorba: ca să fie bine, să nu fie rău, să reinviem gloria apusă, puneți mâna pe dușmani, jos cu ei, nervozitatea frizează paroxismul, desigur, plaiurile, munții, văile statului cu pricina sunt cele mai dulci, sub faldurile steagului bicolor, tricolor, monocolor, cu nu-știu-câte-stele, vom birui, așa să ne ajute Dumnezeu!

Este lesne a se observa, din exemplele de mai sus, că țările importante, cele care contează în istoria lumii, indiferent cât de zbuciumat sau de contestat este trecutul lor, au imnuri oficiale care nu s-au schimbat  după câte o generație, adică, cam după 30 de ani…

Imediat după abolirea monarhiei, la noi s-a cântat un imn rușinos, ceva ce amintea de imnul sovietic, ăla cu care se începeau orele de curs la orice școală, „Republică, măreață vatră…”, pe versuri de Dan Deșliu și Eugen Frunză, muzica Matei Socor, încă mai trăiesc oameni care au cântat, la școală, textul imbecil:

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator.

Leninismul ni-e far și tărie și avânt

Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,

Făurim socialismul pe-al țării pământ.

După „reabilitarea” plăpândă a muzicii lui Ciprian Porumbescu, s-a introdus imnul de stat al României pe muzica și versurile acestuia, ”Trei culori”, care ar fi putut să rămână chiar și acuma imn de stat, dacă Ceaușescu nu și-ar fi băgat coada, maltratând textul clasic cu inepțiile sale… Strofa a V-a din „imn” era așa:

„Azi partidul ne unește

Și pe plaiul românesc

Socialismul se clădește

Prin elan muncitoresc….”

Alt cântec drag inimii românilor a fost exportat, din 1912, ”Pe-al nostru steag”, muzica Ciprian Porumbescu, versuri Andrei Bârseanu, și este acum imnul oficial al Albaniei, cu versuri adaptate, desigur, la inițiativa dramaturgului Victor Eftimiu…

Pentru noi sună și astăzi firesc și emoționant versurile lui Andrei Bârseanu:

Pe-al nostru steag e scris unire,

Unire-n cuget și simțiri

Și sub măreața lui umbrire

Vom înfrunta orice loviri.

Acel ce-n luptă grea se teme

El însuși e rătăcitor,

Iar noi uniți în orice vreme

Am fost, vom fi învingători.

Am înarmat a noastră mână

Ca să păzim un scump pământ,

Dreptatea e a lui stăpână,

Iar domn e adevărul sfânt.

Și-n cartea veșniciei scrie

Că țări și neamuri vor pieri,

Dar mândra noastră Românie

Etern, etern va înflori.

…și muzica, așa:

clubul de la roma 004

Pentru cca 2 ani, 1975-1977, cu textul adaptat contextului comunist, a fost imnul României, o tatonare care s-a terminat în 1977, când „Trei culori”, la fel de maltratat, a devenit imnul de stat la României. Așa adormiți cum eram, „Trei culori” se cânta uneori, se îngâna fără versurile inepte despre care se zvonea ca ar fi aprținut chiar lui Ceaușescu…

Iar la 22 Decembrie 1989 ne-am zis, din nou, între noi: Deșteaptă-te, române!

Să zicem și ceva dulce-amar, despre un subiect vast care va fi tratat și într-un al doilea act, în zilele următoare:

FIIND  BAIET, PĂDURI  CUTREIERAM…

clubul de la roma 005

Fiind băiet, păduri cutreieram,

Cu drujba-n mână, ca să le dobor,

Când șefii nu erau aproape, eu dormeam,

Uitam de drujbă, uitam de topor…

Un freamăt lin trecea din ram în ram,

Și-n vis  era și-un promo ademenitor:

Că se făcea cum în Germania eram,

La patru ace, fără cizme, drujbă sau topor!

 

Luna răsare și îmi bate drept în față,

Un rai din basme văd printre pleoape,

N-aș vrea să se mai facă dimineață

Ca să mă scol sărac ca ieri, ca azi, aproape

Dintotdeauna, adormind flămând,

Deșteaptă-te române, când și când…

clubul de la roma 006

Redacția ZDB: Mugur Ciumică