de Dragoş Huţuleac
Joia săptămânii acesteia este una specială: e 29 februarie. Având în vedere că ne putem bucura de această dată numai o singură zi la 4 ani, mi se pare că merită să o sărbătorim. Aşa că mâine îmi propun să fac o ieşire cu cea mică prin judeţ, ca să vizităm ce n-am mai vizitat şi să vedem ce nu am mai văzut. Ar fi ideal să găsim şi un local în care să mâncăm ceva ce nu am mai mâncat. Şi m-aş bucura ca peste 4 ani să repetăm experienţa pe un alt traseu. Iar din treaba asta să facem o tradiţie de care să ne bucurăm din plin cât timp o să mai prindem în viaţă, împreună, anii bisecţi rămaşi.
Chiar aşa: potrivit statisticilor, m-aş afla la jumătatea vieţii mele. Doamne ce repede a trecut! Chestia care mă mulţumeşte este că a trecut frumos. Dar pot zice asta pentru că eu văd frumosul şi în situaţiile dificile sau dureroase în care m-am regăsit în unele momente din viaţă. Durerea este cea mai eficientă şcoală de înţelepciune. Nu e bine să fugi de ea tot timpul. Bine, nici să o cauţi cu disperare. Asta e prostie. Şi sunt destui oameni proşti care caută durerea cu aceeaşi disperare cu care caut eu apa cu lămâie din frigider, după o băută gospodărească. Oamenii ăia mereu neliniştiţi, care nu mai pot de grija altora. Ăia sunt proştii despre care vorbesc. Ei niciodată nu se vor bucura de liniştea pe care o aduce cu sine înţelepciunea şi nici nu vor vedea în durere un mijloc de a accedere spre aceasta. Pentru ei durerea e un drog, e o dependenţă, e ceva de care nu vor scăpa decât în clipa în care vor renunţa la orgoliu. Orgoliu care le picură mereu în urechi aceeaşi placă: „Numai eu am dreptate, numai eu ştiu cum e mai bine, numai eu pot, numai mie mi se cuvine, numai mie, numai mie, numai mie….”
Revenind la 29 februarie, am constatat că, deşi noi românii aveam câteva superstiţii şi obiceiuri la toate sărbătorile de peste an, iată că pentru o zi atât de rară şi specială nu avem nimic. Nici măcar consideraţie. În schimb, în alte țări, „29 februarie este Ziua Burlacului. Este şi ziua când o femeie îl poate cere în căsătorie pe un bărbat. Dacă acesta refuză, atunci e obligat să-i dea femeii bani sau să-i cumpere o rochie.
În Europa de Vest, în clasele sociale înstărite, bărbatul îi cumpăra fetei 12 perechi de mănuși, pentru ca femeia să-și poată ascunde jena de a nu purta un inel de logodnă, iar în Aurora, statul american Illinois, la 29 februarie femeile devin polițiști și îi pot aresta pe bărbații singuri, care trebuie să plătească o amendă de 4 dolari.”
Având în vedere că la noi în ţară 29 februarie nu are nicio semnificaţie, o să decid cu de la mine putere că această zi este: Ziua Taţilor de Fete. O întemeiez pe dragostea necondiţionată pe care le-o purtăm fetiţelor noastre pornind de la premisa că legătura dintre un tată şi o fiică este la fel de inedită, profundă şi valoroasă ca o zi care se repetă o dată la 4 ani. Pentru că o zi care se repetă o dată la 4 ani în mod cert nu e o zi ca oricare alta. E ziua aia pe care o vei ţine minte toată viaţă şi pe care vrei să o sărbătoreşti ori de câte ori te gândeşti la ea.